Nicolae Manolescu despre Fănuş Neagu

Dintre cei aproximativ douăzeci de prozatori importanţi ai generaţiei ’60, Fănuş Neagu este al cincilea care dispare.

Trei sferturi, aşadar, din cea mai strălucită generaţie postbelică de prozatori sunt, har Domnului, în viaţă. O generaţie pe care nişte tineri imberbi au considerat-o expirată, dar care refuză să se predea. Una dintre cele mai longevive. Născut în aprilie 1932,  la aproape 80 de ani, Fănuş Neagu, ultimul plecat, este şi primul prozator care a debutat. Până la mijlocul anilor '60, când îşi tipăreau ceilalţi primele cărţi, el avea deja în librării cinci culegeri de povestiri (cea dintâi, „Ningea în Bărăgan", apăruse în 1959) şi depăşise stadiul de mare promisiune. Un stil absolut personal prozatorul va impune ceva mai târziu, când se vor ivi şi primele semne de întrebare ale criticii literare.

 Astăzi, multă lume leagă numele lui Fănuş Neagu de acest stil înflorit şi preţios, care a fost caracteristic, cel puţin la început, mai degrabă publicisticii sportive decât povestirilor şi, mai apoi, romanelor. Să nu uităm că Fănuş Neagu a fost, împreună cu Teodor Mazilu sau  Radu Cosaşu, printre scriitorii care au dat demnitate comentariilor de sport.

„Poezia" lui Fănuş Neagu este însă nu numai o problemă de limbaj, ci şi una care ţine de locurile şi peisajele câmpiei române de răsărit, la jumătatea distanţei dintre Buzău şi Brăila, unde se abat, iarna, primele viscole şi, vara, primele arşiţe. Satul copilăriei scriitorului se cheamă chiar Bărăgan, nu departe de câmpia lui Ştefan Bănulescu la sud şi de Siretul lui Sadoveanu, la nord. Lipovean după mamă (Miroslav), Fănuş Neagu avea, când l-am întâlnit în Facultatea de Filologie din Bucureşti, eu, în anul întâi, el, în anul al patrulea, figură de rusnac blond, cu un ciuf de păr căzut pe frunte şi ochi parcă decoloraţi de soare. Direct în relaţiile personale, niciodată agresiv, a preferat mereu violenţei fizice violenţa verbului său pitoresc. Uituc de rele, incapabil de ranchiună, ca toţi slavii, băutor de vin, ca personajele sadoveniene, a fost totdeauna generos cu darurile, deloc puţine, cu care îl înzestrase natura.

În romanele sale, dintre care „Îngerul a strigat" este aproape o capodoperă, este un povestitor genial. Ca, de altfel, în povestiri, printre cele mai bune din proza noastră. Puţini l-au egalat în fantezie lingvistică. Inventivitatea lui este fără margini şi în alte privinţe. Pare uneori facil, dar rareori pierde şirul povestirii sau seriozitatea invenţiei de personaje şi împrejurări. Concesiile făcute realismului socialist, mai ales în anii de început, sunt minime. Preţul plătit de generaţia lui de prozatori a fost deplin răscumpărat de forţa şi de noutatea prozei pe care ei au scris-o. Niciuna dintre generaţiile care au urmat n-a dat atâţia prozatori de valoare ca generaţia '60. Intraţi în manuale încă de când aveau ceva mai mult de treizeci de ani, Fănuş Neagu, D. R. Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura şi ceilalţi au intrat în conştiinţa naţională mai devreme decât orice altă generaţie din istoria literaturii române. Şi asta, în condiţiile cenzurii comuniste. Sunt astăzi mai puţin citiţi, poate, din pricini pe care nu are rost să le discut acum, dar vor fi cu siguranţă redescoperiţi nu peste mult timp, când se va vedea că nicio generaţie n-a depus o mărturie la fel de preţioasă, artistică şi umană, precum aceea a lui Fănuş Neagu şi a congenerilor lui.

 

sursa : adevărul.ro


Știri Atheneum: