Balada Doinei - Nichifor Crainic

Balada Doinei - Nichifor Crainic

Din culme în culme pe munte pietros,
se năzăre satul din Ţara de Jos;
acolo, prin vălul albaştrilor aburi,
ciobanul ghiceşte mijiri de oleaburi,
dar cum le cunoaşte de mic şi pe rând,
mai limpezi le vede cu ochiul din gând...

Şi-acolo în vale, o strâmbă cocioabă
şi-o mamă bătrână cu viaţă de zdroabă,
şi-o zână de fată la casa din Grui,
brodată pe chipul din inima lui.
Dar fata cu dorul fu altuia dragă
şi astăzi pereche de nuntă se leagă;
răsună tot satul de chiot în toi,
el pustnic în munte şi slugă la oi...
Cântarea luminii ce cade pieziş,
pieri'n ciripitul pierdut în frunziş.
năvalnică noapte pe munte se lasă
şi turma'ngenunche în staul retrasă.

Ce focuri de zodii din cer s-au răsfrânt
în singurătatea acestui pământ
şi-aprind huhurezii deprinşi să vegheze
jeratecul verde din genele treze?
Cu ochii pădurii părând că-l privesc,
Privirea lor n-are nimic omenesc!

Nevolnic e somnul şi trudnic aleanul,
tot greul în bâtă-l propteşte ciobanul;
cu inima'n clocot de dragostea lui
dar nimeni n-o cere şi-ar da-o oricui.

Tu munte, doboară o stâncă de sus
şi dă-o de-a dura pe omul răpus
că-i plin de iubire ca stupul de miere
dar nimeni n'o ştie şi nimeni n'o cere
că poate sub stâncă i-ar fi mai uşor,
decât sub povara gemutului dor.

Deodată, din hăuri de neguri pătrunde
oglinda de fildeş a lunii rotunde;
ciobanul cu bâta proptită'n pământ,
în omul din lună se vede răsfrânt.
Şi cum o clintită tilincă subţire
măsoară tăcerea în nemărginire,
icoana de umbre din luciul lunar,
i-arată pustia şi golul amar,
dar luna cu faţă de mamă zâmbind
l'învăluie'n dulce polei de argint...

Un tunet! Lumină şi zguduitură.
Ciobanul îşi duce cavalul la gură
şi'n doină-şi strămută sălbatecul dor,
ca lacul din rânza de stâncă'n izvor.

Un cântec ca noaptea sub steaua polară!
întâi melancolic ca faptul de seară,
apoi ca lumina întinsă'n amiezi
şi'n urmă ca roua din zori pe livezi.

Ciobanul din lună îngână oierul
şi umple cu doina pământul şi cerul;
pământul cu goluri din pustietăţi
şi cerul cu doruri din singurătăţi...

Evlavie ţie rapsod singuratec
atins de Arhanghel cu Sfântul jeratec
că frânt de obidă tu doinei te dărui
iar jalea şi dorul, le'mparţi fiecărui
şi'mbată cu vraja durerii pe-oricine
suspină în doină şi plânge cu tine.

Dar cine mai ştie ce dor te frământă
când inima lumii în doina ta cântă
şi când din vrăjite ecouri răsună
pământul şi cerul cu tine'mpreună.

Nichifor Crainic