În centrul atenţiei divine - de Vasile Voiculescu

În centrul atenţiei divine - de Vasile Voiculescu



[[wysiwyg_imageupload:81:]]Quote:

"Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi... Practicanţi moderaţi, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice... Trăiam însă o viaţă autentic rurală ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datine şi străvechi obiceiuri"
Aşa îşi evocă Vasile Voiculescu venirea pe lume şi copilăria, acest "mag al vestirii viitoare a lumii."
"Să simţi atât cât nime"n lume,
Să simţi atâtea nu se poate.
Şi ale lumii mici mizerii
Să ţi se-anine"n suflet toate"
Una dintre primele sale "încercări poetice."
"Dacă, acum, căutăm să ne coborâm în fiinţa dinlăuntru a sufletului d-lui Voiculescu, observăm la dânsul o putere pe care nu o au decât fiinţele ascetice, de a se topi în fenomene până la miracol" (George Călinescu)

Chiar o banală minte agnostică, adâncindu-se în limpezimea cugetării, pricepe că lumea este total depăşită de rostul ei. Această lume caducă nu poate fi sie-şi scop în sine, chiar dacă, prin absurd, s"ar fi creat ea însăşi.

Sensul lumii nu poate fi decât sensul divin, care trece dincolo de ea aşa cum inţelesul unghiei căzătoate trece dincolo de deget. Chiar sub amăgitoarea înfăţişare a unei autorităţi, lumea nu e o stare, ci o schimbare. Ea nu poate fi decât atribut, nici odată verb; cel mult obiect, cu nici un chip subiect.

Ceeace ne tulbură însă şi ne rătăceşte cu adevărat. Este raportul între Dumnezeu şi lume, situaţia eternului faţă de trecător, ca şi când lumea ar putea fi scoasă, real, afară din raza divinului şi judecată cu măsuri streine misterelor dumnezeeşti. Dar Dumnezeu nu a creat lumea pentru alţii. Lucrarea lumii îi este interioară, lumea e inerentă lui Dumnezeu. S"ar putea spune despre cosmos că e funcţie divină, că Dumnezeu a secretat lumea.

Raporturile lui Dumnezeu cu lumea nu sânt nici de imanenţă, nici de transcendenţă, cu atât mai puţin identitate. Aşa cum o lacrimă, deşi apă cu săruri, este omenească fără să fie omul, lumea e divină fără să fie Dumnezeu.

Imanenţa tradusă în dialect fizic ar suna aşa cum am spune că peştele cuprinde în el marea în care se află. Sau că frunza este lumina fără de care nu se poate zămisli.

Dar e numai o apucătură omenească nevoia de a vârî peste tot raporturi şi situaţii, ierarhi şi legi. Animalele nu au necesitatea acestui simţământ de cantitate şi măsurare, şi sânt mult mai libere faţă de creaţie şi creator. Ele atârnă de ceva superior, fără să simtă sugrumarea legăturii. Plantele şi cu atât mai mult imensul rest al lumii nu suferă de conştiinţa acestei dependenţe exterioare, care mărgineşte pe om. Căci simţământul stingheritor de dependenţă domină procesul omenesc între creator şi lume. El duce la critică, la negaţie şi la rebeliune. În acest turburător cuget al dependenţei exterioare de Dumnezeu intră problema păcatului. Dependenţa daca nu e interioară este căderea, iar independenţa, greşit înţeleasă, păcatul. Aşa trebuie înţeleasă drama edenică.

Când ne supără soarele deschidem umbrela şi ne închipuim că am devenit independenţi de el. Raţionamentul, argumentul, negaţia nu sant elemente ale creaţiei pure şi autentice. Ele sânt manufacturate împotriva lui Dumnezeu, ca umbrelele contra luminii.

Între Dumnezeu şi creaţie nu sânt raporturi cu înţeles omenesc, nici legi. Mai ales că noi nu cunoaştem legile decât sub formă imperativă, de constrângere dureroasă deşi toată adâncimea biologiei noastre este întemeiată pe legi cu atât mai temeinice, cu atât mai nesimţite şi mai armonizatoare.

Omeneşte chiar, nu numai dumnezeeşte, lumile nu pot fi nici în afara lui Dumnezeu, nici inchide pe Dumnezeu în ele. Ci în totalitatea minunii, sânt şi ele cuprinse în El.

Lacrima e cuprinsă în imensul spirit al milei, nu mila în lacrimă. Dar aşa cum între milă şi lacrimă stă necesar, pe alt plan şi de altă natură, ochiul - între lumea substanţială şi Dumnezeu stau divine glande neştiute, tainici nuclei roditori de lumini.

Lui Dumnezeu îi aparţime concepţia esenţială, clişeul spiritual, vibraţia intimă, mila ideală. Pe plan natural, cu cât o entitate e mai simplă cu atât e mai brută, mai inperfectă. Diviziunea, diferenţierea, complicaţia atributelor este condiţia perfecţionării în ordinea lumească. Viaţa fenomenală, pornită de la o celulă primitivă, nu a putut ajunge la stadiul de astăzi decât printr"o desvoltare în direcţia multiplicării şi diviziunilor materiei şi funcţiunilor ei.

Argitectonică uriaşe de celule, organe şi forţe întreţesute, inşurubate, imbucate unele în altele, fiecare cu o destinaţie specială, toate clădind un miraculos echilibru instabil, iată lumea.

În ordinea divină, lucrurile se restabilesc printr"o operaţie de reintegrare în esenţial.

Toate se reîntorc şi se reduc în celula Unicului. Adevărata evoluţie divină e de la compus şi complicat la simplu, de la frânt la drept, de la emanaţie la focar. Diviziunea şi multiplicitatea se topesc în obârşia divinei Unităţi. Între planul divin şi cel lumesc stă numai aceea virgulă spăimântătoare, acel hiatus neânchipuit, care pune bariera veşnică între întreg şi fracţie.

Omul are în el putinţa să mute virgula de mister spre dreapta ori pe stânga, ca să iasă sau să se integreze în întreg.

Dar o izolare absolută de Dumnezeu nu e cu putinţă. Chiar în lumea noastră fizică o izolare, totală, a unui fenomen de altul este imposibilă.

Cu atât mai mult în lumea spiritului, unde toate distanţele, oricât de uriaşe, sănt numai lăuntrice, simple depărtări interioare, cum există două amintiri extreme, în acelaşi punct nervos.

Singura izolare de Dumnezeu este iadul cel mai de dinafară, dar relativă şi aceasta, căci Dumnezeu i-a biruit porţile.

Căci cu Dumnezeu nu pot exista relaţii de vecinătate. Dumnezeu nu are vecini. Nu e contingent.

Cine poate sta pe pământ alături, megieş cu gravitatea universală? Dar încă vecin cu eternitatea şi megieş cu Dumnezeu?

Aerul nu e viaţa şi totuşi nu putem trăi afară din el... Dar nu e numai respiraţia...

Presiunea enormă a aerului ne pătrunde şi ne umple fiecare celulă, lucrând astfel şi din lăuntru în afară. Chiar după moarte, cadavrul din care s"a retras viaţa nu este ieşit din viaţă. Viaţa continuă să-i supue tuturor marilor ei legi. Dar golit de presiunea intracelulară, orice stârv s"ar preface intr"o clipă în praf şi ar pieri ca o arătare.

Tot astfel omul, fără să fie identic cu Dumnezeu, este pătruns de sensul divin care umple fiecare celulă din lume şi-i dă rezistenţa.

Fără divinul din ea, fără presiunea iubirii dumnezeeşti care o impregnează lăuntric, lumea, copleşită, pulverizată, ar pieri instantaneu.

Necredinciosul, este ieşit din viaţa divină ca un cadavru din viaţa lumească. Lovit de stricăciune, intrat în putreziciunea morală, el urmează să aibă, în fiecare fibră a lui, lăuntrica presiune divină a acelui aer dumnezeesc care, deşi nu-l mai respiră, îl va însoţi prin toate schimbările şi-i va da sens, formă şi rezistenţă până la judecata de apoi.

Astfel nimic nu rămâne afară. Cel mai din urmă fir de lume este în centrul atenţiei divine... Căci centrul atenţiei divine e pretutindeni



de Vasile Voiculescu
Preluat de Gheorghe Bogdan