Mircea Vulcănescu - Lucian Bădescu

Mircea Vulcănescu - Lucian Bădescu

Quote:

Încă o revistă în exil. Da. Pentrucă acum începe, de fapt, un nou exil. În vremea când teroarea era măsura esenţială a regimului înscăunat în România de nemerniciile unei istorii-pe-dos, oricare Român din afara hotarelor devenea, nu numai cu dar şi iată. voia lui, un exilat. N"avea de ales. Tirania îşi ajungea sieşi şi, în monologul ei mecanic, nu era loc pentru niciun stil de colaborare.

Azi însă, când teroarea a obosit, când ideologia şi-a pierdut până şi umbra, când regele apare în sfârşit gol, au fost redescoperite virtuţile coexistenţialiste ale «dialogului». Dar nu de «dialog» e vorba, ci de ademenirea exilului pentru a da impresia că regimul se confundă cu Ţara însăşi şi nu este întemeiat — aşa cum este în realitate, dintru începuturile lui — pe o impostură.

Azi începe deci exilul secund. Înlăturând pe toţi disponibilii şi nevertebraţii — cu vanităţi, afaceri, sau naţionalisme oblojite — el spune un
NU hotărît şi senin celor care ar dori să-l transforme într"un martor decorativ pentru o agonie ce se pretinde o reînviere.

Exilul secund chiamă în spaţiul lui de rigoare etică pe toţi cei care în afara Ţării sau înlăuntrul ei nu pot accepta transformarea spiritualităţii şi culturii într"un domeniu rezervat minciunii planificate, ipocriziei-sistem, plecăciunii de Curte Nouă, laşităţii cu răsplată.

Nu suntem dintre aceia care cred că «turcirea» este condiţia iremediabilă a intelectualului român. Curajul, libertatea şi omenia şi-au găsit şi la noi destui apărători. Unii le-au plătit cu existenţa. Datoria noastră este de a înnoda — peste istorie şi peste vremi — o legătură cu aceşti înaintaşi întru onoare.

Revista apare în româneşte pentru a omeni şi în felul acesta verbul nostru cel de toate zilele şi pentru a mărturisi astfel voinţa noastră de a rămâne, aici şi acum, credincioşi
«dimensiunii româneşti a existenţei».

LUCIAN BĂDESCU


A vorbi despre Mircea Vulcănescu este, în acelaşi timp, o datorie şi o impietate. O impietate — datoria se înţelege dela sine — pentrucă pentru a restitui în limitele ei reale o personalitate atât de bogată în limpezimea ei enigmatică, ar trebui o putere de evocare, de reînsufleţire la care nu poate pretinde autorul acestor rânduri. Şi poate nimeni. Ne vom limita deci, timid şi modest, să emitem câteva ipoteze pentru a descifra acest mister — pentrucă există un mister Vulcănescu — ferindu-ne de a-l degrada în mit, cum ne-ar sfătui, uşurându-ne sarcina, imposibilitatea de a-1 desluşi, şi moartea lui resemnată, tragică, absurdă, deci cum, după un cuvânt celebru, în el însuşi eternitatea l-a schimbat: era frumos, era bogat, era credincios; aşa cum credinţa l-a salvat când nu i-a rămas decât ea. Vom putea oare găsi tonul potrivit? Nici divagaţie înfocată sau barocă, nici delir furios şi răzbunător.

Câteva puncte de reper într"o realitate fascinantă, dar neconcludentă. De fapt, nu l-am cunoscut personal. L-am întrezărit numai de câteva ori. Şi la Paris. într"o seară la «Dupont». M"a isbit ironia blândă cu care potolea paradoxele frenetice ale lui Cioran, în care, probabil, Cioran el însuşi nu credea. Pe urmă, ne-a dus în noapte să vedem nu mai ştiu ce zid. În insula Saint-Louis, care avea o încovoietură simbolică. L-am regăsit la un banchet. Misterul s"a îngroşat turburător. Eram aşezat în faţa lui. Il auzeam vorbind. Vorbea frumos, simplu, fără nicio umflătură şi cu aceeaşi plăcere liniştită despre un roman poliţist sau despre Critica Raţiunii Pure. Plăcere, seninătate sau indiferenţă? Totul părea pus la acelaşi nivel. Care-i sunt criteriile? — mă întrebam. în sfârşit, într"o după amiază, la Versailles.

Aşezaţi pe scările castelului, ne explica — îl aud şi acum — cum faimoasele grădini din faţa noastră se închid şi se deschid ca sistemul Sfântului Toma. E serios sau glumeşte? — îmi ziceam. Nu era nici serios, nici nu glumea. Era aşa. Am simţit doar că în diversitatea lor aparentă, de formă, de întrupare, valorile au o coeziune adâncă, structuri secrete pe care le leagă intim un acelaşi isvor. E poate o cale.

Vulcănescu mi-a apărut — simplă impresie — instalat liniştit într"un sistem de valori pe care-l domina şi în care nu părea să creadă. Nu părea să creadă esenţial în niciuna. Zic părea, pentrucă adevărul poate nu-l cunoştea decât el. L-a cunoscut oare cineva cu adevărat?

Să procedăm totuşi domol şi prudent pentru a nu ne rătăci în inepţii savante şi să revenim la enigma de care vorbeam. Enigmă după legile şi limitele noastre. Totuşi: iată un spirit bogat, limpede, înrădăcinat adânc într"o transcendenţă locală — spaţiul românesc — care poseda o facultate uluitoare de asimilare a culturii occidentale în formele ei cele mai legitime, înzestrat cu toate darurile la care poate năzui un om — daruri fizice, intelectuale, morale — şi cu o facultate egală pentru a le valoriza. Am amintit uşurinţa şi plenitudinea vorbei; articularea precisă a gândirii şi rigoarea expresiei, ţinută în ea însăşi, revelau un talent excepţional şi oarecum singular în domeniul românesc, tocmai prin caracterul lui sobru şi sever.

Întrebarea fără răspuns e următoarea: de ce atâtea daruri au rămas neutilizate? Vulcănescu a scris puţin, întâmplător. Toate explicaţiile date de cei care l-au cunoscut îndeaproape nu par satisfăcătoare. Scria ocazional ca Goethe, mi se pare că ar fi spus-o, probabil în glumă, el însuşi. Apropierea e seducătoare. În aparenţă numai. Goethe a scris nu mai ştiu câte zeci de volume şi Faust, care le încoronează, nu e chiar o operă ocazională. Multiplicitatea darurilor ar fi mai semnificativă şi mai convingătoare. Simplă similitudine care nu lămureşte nimic şi care în orice caz nu răspunde întrebării noastre. Vulcănescu scria, cât scria, despre orice şi de fiecare dată, cu o autoritate de specialist. Totul mereu din întâmplare. Tânăr, a publicat în Enciclopedia română un studiu mai lung şi mai închegat despre participarea României la războiul din 1916 care a speriat pe specialişti, în sensul că le-a revelat ceea ce făcuseră şi ei nu ştiau. Se manifesta deci, dintru început, o uluitoare facultate de a structura realul. Se credea că e un prim pas. Se aştepta urmarea care n"a venit.

Mi se mai spune că n"avea ambiţii literare, dar probabil sociale. Direcţia vămilor? Subsecretar de stat la Finanţe? E o închipuire. Vulcănescu putea fi cu aceeaşi competenţă, ştiu eu, directorul Teatrului Naţional, Ministrul Culturii, profesor de istoria filosofiei. Orice. Şi la universitate, într"o vreme, nu era decât asistent. Lua ce i se da. Din întâmplare, mereu, şi probabil cu o egală indiferenţă. Se putea vorbi cu el, afirmă Cioran, despre orice subiect. Despre nimic, cu ardoare, cu pasiune. Darurile, în plinătatea lor, îşi ajungeau lor înşile? Fără nicio nevoe de descărcare, de obiectivare? Alt mister... Sărea în sprijinul unui prieten atacat pe nedrept, şi cu o vigoare care închidea gura călăului improvizat. Dar atât. Ajuta cu sârguinţă şi eficacitate pe toţi tinerii debutanţi pe care-i socotea înzestraţi. Lui însuşi, nu i se devota însă niciodată.

O primă concluzie se impune: nici voinţă de putere, nici ambiţii, oricare ar fi scuza lor. Şi totuşi dacă această caracterizare este exactă, nici ea nu poate explica sterilitatea unui teren potenţial atât de fecund.

Trebue să căutăm altă cale, vom ajunge poate la concluzia că misterul rezidă în excesul lui de limpiditate. Iată cum: Vulcănescu era omul care n"avea nevoe de aprobarea lumii; el nu era acel şef care, după cuvântul profund al lui Valery, să aibă nevoie de ceilalţi pentru a se confirma pe el însuşi. În el însuşi sta şi forţa şi împăcarea. De unde dispreţul sau uitarea voită a ceea ce se numeşte — foarte impropriu — o vocaţie, de care orice alt cerşetor de glorie — la nivelul lui — ar fi abuzat, din necesitate intimă, capricii sau joc.

Să mergem mai departe. Un adevărat scriitor scrie, cum se zice, pentru a se salva. E singura lui scuză. O cred justificată, deşi Montesquieu, mare scriitor el însuşi, credea altfel. Scriitorii, spunea el într"o «butadă» celebră, sunt o povară nu numai pentru contemporani, ceea ce Montesquieu ar fi putut probabil admite, dar şi pentru posteritate, ceea ce-i părea excesiv. In secolul al XlX-lea, când Dumnezeu murise, opera de artă era, fără îndoială, singura cale a mântuirii. Mai ales pentru adevăraţii scriitori, obsedaţi de caracterul definitiv şi ineluctabil al morţii: Gautier, Flaubert, Baudelaire, etc, deţinătorii artei pure, ca să le dau o etichetă, care valorează cât valorează, era singurul fel de a răspunde la apelul eternităţii şi de a-i răpi o fâşie.

Răspunsul la întrebarea noastră devine uşor şi limpede: căile mântuirii lui Vulcănescu erau altele. Viaţa lui se desfăşura pe două planuri. Planul consimţirilor adânci: viaţa lăuntrică. Planul adeziunilor superficiale: viaţa istorică, de toate zilele, ori care ar fi forma variată şi ierarhia aparentă a manifestărilor ei. Vom reveni. Natural, imediat ne gândim la Kierkegaard şi la salturile lui astfel treptate: estetic, moral, religios. Nu e decât un simplu reper. O apropiere de acest gen c numai un punct de plecare pentru a ne lumina calea. Nu o identitate care să ne potolească nedumeririle sau neliniştea. Kierkegaard era un luptător înfrigurat. El deţinea un adevăr care trebuia făcut cunoscut şi acest efort absolut necesar merita sacrificiul întregei lui vieţi. Vulcănescu veghia la certitudinile lui interioare. După destinul, legea neamului lui, ele nu puteau fi păstrate, şi până la urmă victorioase, decât printr"o rezistenţă încăpăţânată şi specifică. Nu din pasivitate milenară, ci dintr"o vedere clară între posibil şi imposibil Ne aventurăm într"un domeniu care ne depăşeşte. Această îndrăzneală merită să fie încercată pentrucă, încă din viaţa lui, Vulcănescu era învăluit cu o legendă. Prin moartea lui, această legendă ar putea deveni nu numai un destin, cum ar spune Malraux — pentrucă dacă este un destin şi este, el ar trebui definit pentru a ne feri de orice ambiguitate, în natura lui exactă — ci un mit mângâietor, înşelător şi adevăratul Vulcănescu ar risca să rămână pe veci necunoscut. Or, dacă e cineva care suportă adevărul, oricare ar fi resorturile lui ascunse, acest om e Vulcănescu, în sfinţenia lui laică, ceea ce e mult mai rar decât se crede. Şi aici rezidă sensul adânc al vieţii lui de martor calm, lucid, profetic.

Să ne sprijinim pe două exemple, nu numai pentru concizia acestei încercări, dar pentru a nu ne pierde în detalii, care, oricât de preţioase, n"ar face decât s"o confirme. Mircea Eliade, unul dintre oamenii care l-au cunoscut îndeaproape pe Vulcănescu — nu mai sunt mulţi— ne transmite într"un articol publicat în Prodromos (n. 8-9) această mărturie capitală: «pentrucă eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri şi s"ar aşeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni şi ei Români». Sunt vorbele lui Vulcănescu. Această mărturie şi altele de acelaşi gen i-au fost făcute lui Eliade între 1936 şi 1940, adică în preajma cataclismului pe care Vulcănescu îl aştepta, fără spaimă, cu profunda lui seninătate obişnuită. E bine înţeles «o metaforă», spune cam grăbit Eliade, care adaogă totuşi că ea «exprimă pe deantregul gândirea lui Mircea Vulcănescu». Nu e o metaforă, e o obsesie ai temei în fapte, un presentiment tragic dus la ultima lui limită. Trebue înţeles: chiar dacă... Adică ce? Că o fatalitate istorică inevitabilă se anulează până la urmă prin excesul ei de violenţă şi trufie. Pentrucă ea nu poate schimba fundamental destinul şi « existenţa » unui neam, chiar dacă ea îl întunecă trecător. Iată deci una din consecinţele adânci de care vorbeam mai sus, una din sursele optimismului său neclintit. Vulcănescu vedea lucrurile în perspective vaste, indiferent de accele¬rarea pripită a istoriei şi dincolo de ea. E un element esenţial. Eternul e adevărat, nu actualul schimbător, afirma un scriitor francez cu referinţă precisă la destinul artei. Această stranie afirmaţie pare cu atât mai adevărată, atunci când e aplicată spiritualităţii unui neam, adică — ar fi zis Vulcănescu — vieţii lui lăuntrice, ascunse, în care el avea o încredere «ţărănească».

Cu alte cuvinte, şi aici îl regăsim pe Eliade, sfârşitul unui neam nu poate anunţa decât reînvierea lui transcendentă, precedată de Judecata din urmă.

Începem să vedem mai clar şi să pricepem mai bine, deşi până la urmă, după normele noastre, suntem ameninţaţi să nu pricepem nimic. Vocaţia lui Vulcănescu — cuvântul e impropriu pentrucă este şi îi era exterior, sensul adânc, ineluctabil al vieţii lui spirituale ar fi mai potrivit — avea alte rădăcini; interesele lui pentru viaţă şi cultură erau curiozităţi secundare, pur ornament. De unde indiferenţa despre care am pomenit. Caracterul singular, neverosimil, nu e în natura spiritului, ci în puterea lui de asimilare. Dar de asta Vulcănescu nu era responsabil. Era aşa. Era născut «îmbrăcat», cum spun Francezii, adică natural dotat, bogat. La el curiozităţile se învălmăşeau la suprafaţă şi variaţiile fenomenului cultural se integrau fără efort, cum curge şi îmbogăţeşte pământul apa limpede a unui izvor nesecat.

E o primă treaptă. O alta, mai largă şi orientată în acelaşi sens e o conferinţă ţinută la sala Dalles în Aprilie 1940, adică în ajunul cataclismului presimţit. Nepublicat în România, textul ei a ajuns, nu ştiu cum, în exil şi revista Prodromos (numerele 6, 8-9) l-a oferit cititorilor ei. Să subliniem, în treacăt, actualitatea profetică a titlului: «Creştinismul şi lumea modernă». Densitatea conţinutului n"a putut să nu surprindă pe cititorii acestei reviste. Nu vom da o analiză amănunţită pentru a nu depăşi cadrul acestei stricte evocări în care dibuim numai o cale aproximativă spre un adevăr greu de prins prin însăşi natura lui. Oricât am scormoni, ceva până la urmă se ascunde înţelegerii noastre.

Analiza lui Vulcănescu este atât de densă şi de riguroasă că nu poate fi nici rezumată nici comentată. Ar trebui copiată integral. Ne vom opri numai la elementele în care descifrăm o automărturie şi pot înlesni străduinţa noastră. Când mă gândesc la Vulcănescu, îmi vine în minte o imagine de seninătate, de limpezime, de echilibru calm, adânc, imperturbabil, imunizat contra tuturor agitaţiilor care ne chinuie pe fiecare dintre noi: ambiţii, griji, necazuri, aspiraţii imposibile. E parcă totuşi în aceste rânduri un freamăt stăpânit, anunţat chiar în titlu, pentrucă e o incompatibilitate radicală între creştinul care era şi lumea modernă în care trăia.

Ce este un creştin, un adevărat creştin, în speţă ortodox, adică cine era Vulcănescu însuşi? Pe scurt, e o fiinţă care are o viziune escatologică a lumii. Viaţa adevărată e «lăuntrică». E o aşteptare a sfârşitului. Totul se ordonează în jurul acestei aşteptări şi în funcţie de ea. Adevărata viaţă nu poate fi decât «religioasă». Ea presupune deci o «implicaţie divină». Această implicaţie îi dă un conţinut tainic, trăit în legătură cu «cineva» de dincolo, care-l depăşeşte şi în legătură cu acest absolut «aşezat deasupra» dar «care se pleacă asupra noastră», omul «se istoveşte».

Vulcănescu îşi însuşeşte porunca «fericitului Augustin», formulată aşa: «Iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei». Şi comentează: «Asta nu înseamnă că omul poate face în adevăr orice, ci numai dacă va căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, tot restul i se va adăoga pe deasupra, va decurge firesc din aceasta». E o lume în subordine care nu există în adevăr decât în măsura în care se conformează acestei ordini ascunse. Stăm mereu deasupra prăpastiei în care putem aluneca, şi lunecăm. Omul e în acelaşi timp lipit şi deslipit de Dumnezeu. Are libertatea de a se salva sau de a se pierde. Toată viaţa lui nu e decât aventura acestei dragoste pentru Dumnezeul care l-a creat. Iar pentrucă Dumnezeu s"a voit iubit de o fiinţă liberă, deplin responsa¬bilă, i-a dat omului putinţa de a se pierde.

Mai precis, lumea de aici, lumea din «veac» e o lume de aparenţe în care omul nu stă decât cu un picior. Dar stă cu un picior. Lumea adevărată este cea de dincolo. Influenţa lui Platon apare determinantă. Prevesteşte. Arată o cale. După ea intervine mesagiul lui Isus, «răvaş de bucurie» care limpezeşte, răstoarnă şi umple totul. Răstignirea lui nu e numai apărarea contra tuturor ispitelor diavo¬lului dar şi răscumpărarea lor. Mai mult: figura transcendentă a lui Isus «pătrunde» în lume, «în istorie», o transfigurează şi «ridică» lumea de aici la înălţimea lumii de dincolo. E o echivalenţă calitativă posibilă, nu un bun definitiv pentrucă aceasta depinde de fiecare dintre noi. Libertatea rămâne atributul esenţial al omului: numai el ştie ce va face cu ea.

Mă întreb dacă o transcendenţă incarnată a transfigurat istoria sau dacă nu cumva istoricizându-se nu şi-a luat riscul pieirii? E o problemă pe care n"o vom discuta aici. Vrem numai să degajăm elementele care ar putea ajuta să prindem secretul unei existenţe, atât de enigmatice dacă o judecăm după normele noastre, să le zic logice şi raţionale.

O mică paranteză înainte de a păşi mai departe. Arta nu e şi ea o ispită demiurgică, cu un caracter specific, gratuit? în sensul că nu oprimă pe nimeni. Cum ar trebui să fie altfel când n"are alt scop decât pe ea însăşi? Dar şi ea afirmă o prezenţă pentru a suplini o absenţă. Caracterul frumuseţii nu e de a fi nepieritoare? Desigur. Dar în limitele lumii acesteia, — inautentice. De unde, în acelaşi timp, deplina înţelegere şi distanţa lui Vulcănescu faţă de artă. Cea mai nobilă dintre peripeţii, dar o peripeţie. Ferecat în vocaţia lui de scriitor şi asuprit de ea, Eliade vorbeşte de o «vastă operă rămasă în manuscris» a lui Vulcănescu. Să fi fost ea aşa de vastă? Şi să fim oare neconsolaţi de pierderea ei? Nu cred. Nu pentru frumuseţea tristă a paradoxului, ci pentru semnificaţia şi împlinirea unui destin luminos, unic, exemplar, dând acestor ultime două cuvinte, pocite de un uzaj impropriu, forţa şi frăgezimea lor iniţială.

Să revenim la istoricizarea de care vorbeam şi la riscurile ei. Nu e oare ce s"a întâmplat? Răsturnarea s"a produs: Dumnezeu a murit şi omul s"a îndumnezeit pe el însuşi. Vulcănescu analizează acest al doilea termen al alternativei cu o luciditate aspră şi obiectivă. Deci cu seninătate şi încredere. Ruptura s"a produs pentru el dela Renaştere încoace. Ea constă într"o devitalizare a credinţei care a dus fatal la secătuirea vieţii lăuntrice. Dela Renaştere, pentrucă în veacul din mijloc, «tăria virtuţii» se îmbina cu «asprimea gândului» şi cu o tot «aşa de mare înfierare a simţirii». La Francois Villon de pildă — ciudat şi excelent exemplu — «sentimentul precarităţii vieţii pământeşti» era aşa de prezent că «gemetele», furia sau revolta «tâlharului» nu erau, de fapt, decât «rugăciuni» camuflate.

Această «tărie» şi furie erau semnele prevestitoare ale unei lunecări ireversibile. «Tentaţia demiurgică» s"a umflat necontenit în ultimele trei veacuri. Orbit de propriile lui succese: tehnice, ştiinţifice, de producţie, de bunuri, de averi, etc, omul nu vedea că se golea lăuntric cu cât creia în afară şi că tot ce înfăptuia se va întoarce, până la urmă, împotriva lui.

O ceată de neisprăviţi, pentrucă boala e contagioasă, vor să ne facă fericiţi.«Cu deasila», scrie Vulcănescu, repetând exact şi probabil fără să le cunoască, cuvintele lui Baudelaire din 1861. Aceleaşi situaţii chiamă aceleaşi cuvinte. Otrava e veche şi timpul nu i-a slăbit, i-a întărit virulenţa. Trăim o lungă perioadă de impulsiuni pătimaşe. înfumurat de succesele lui aparente, omul nu-şi dă seama că pretinsa lui transfigurare este artificială şi fără niciun reazăm dincolo de el. Această încercare de mărturie pe căi greşite nu e lipsită, pentru Vulcănescu, de un fel de măreţie tragică. Tragică pentrucă e sortită eşecului şi «e păcat de atâta suferinţă zadarnică». Şi mai tragică, dacă reuşeşte, pentrucă «preţul ei e trădarea chipului adevărat al omului». E degradarea lui la nivelul animalic. Conştiinţa, cugetul i se suprimă, şi dispare şi libertatea lui de a greşi, de a păcătui. Acest nou «apocalips» nu e oare imaginea exactă a «raiului trist» realizat de împărăţia comunistă? Vulcănescu preconizează o «lepădare» de această lume şi prevede o lungă perioadă de suferinţă, de nelinişte, de luptă aprigă până ne vom «odihni» din nou «în Dumnezeu». Şi încheie că « nimic nu e mai primejdios decât să intri, în această criză, «naiv şi fără să ştii ce te aşteaptă».

Vulcănescu era un om prevenit. A putut stăpâni viaţa şi învinge moartea. A murit liniştit, credincios lui însuşi, fără ură contra cruzi¬mii celor care l-au ucis şi care, poate, astăzi, prea târziu, regretă pentrucă Vulcănescu era podoaba tuturor şi purta în el conştiinţa unui adevăr ascuns. Şi aici stă poate tot misterul lui. Să terminăm cu o ultimă prezumţie. După cum coordonatele carteziene, în rigoarea lor geometrică şi Descartes el însuşi, care-şi matematizează şi coşmarurile, exprimă esenţa subtilă a unui popor pătimaş, care nu trăieşte decât din impulsii şi furii dezordonate, concretizate spasmodic şi bine înţeles fără succesul dorit în tot felul de derivaţii revoluţionare şi de erori ideologice — adică tocmai ce este exact opus lui Descartes — tot aşa poate Mircea Vulcănescu, prin contrast pozitiv, nu poate fi închipuit decât în priveliştea aridă — istoric vorbind: «n"a fost să fie» — a spaţiului românesc, făcut din suferinţă şi răbdare mută. Românul îşi trăieşte izgonirea lui din lume, din istorie, fie printr"un scepticism dezabuzat sau flecar, când nu spumegă superficial şi întărâtat. Toate aceste aspecte negative, prin tot ce am spus şi ştim despre el, Vulcănescu le-a răsturnat revelându-le adevăratul lor sens secret. Iată dece e necesar să revenim mereu la el. Nu numai ca model exemplar, ci ca sprijin. Amintirea lui ar trebui mereu invocată, îmbogăţită. Ea ne uşurează momentele de «restrişte», «atâta amar», e singura capabilă să ne mângâie de anumite nostalgii ireparabile.

Acolo, la noi, Vulcănescu a fost posibil. Acesta e miracolul.