Tăcutele adâncimi - Irina Lucia Mihalca

Tăcutele adâncimi - Irina Lucia Mihalca

Tăcutele adâncimi - Irina Lucia Mihalca

 

Nu poţi construi nimic trainic pe nisip.

Într-o coajă de nucă vechiul se prăbuşeşte,

ţipă, agonizează, loveşte,

greu moare, greu dispare.

Nu pricepe parcurgerea

şi sensurile marcajelor existenţei

de un albastru pal. Seminţe împrăştiate.

Asculţi, separi şi înţelegi.

Intri ca-n transă, zâmbeşti tăcut.

Printre sunete line, mistice, joase, mângâietoare,

urmează ritmuri frenetice,

coardele tresar înalt, ascuţit,

disperă, caută. Nu ştii ce caută.

Tulburător cântec oferit vieţii!

Te-ademeneşte, te prinde,

te-nlănţuie ca o liană de pe fundul apei,

împletind sfâşietor durerea

cu toate patimile lumii!

 

În furtună intensificăm latura omului,

în centru suntem aliniaţi

la spiritul

care-şi înţelege lecţiile.
P
entru a găsi centrul

şi-a ne întinde aripile zdrobite

îl simţim, în noi, pe Dumnezeu.

Lupta noastră permanentă -

să trăim ambele laturi ale acestui paradox!

 

Lumina strălucitoare din ochii tăi şi-ai mei

atinge adânc pe fiecare,

ca răsăritul soarelui.

Ne mută, în timp, între valurile

şi liniile spectrelor

care curg culori ca apele prin fluxul lor.

Un foc creşte în tine, oferindu-ţi suflarea aerului.

Şi dacă oceanele sunt doar o suprafaţă,

dincolo de cer

există mai multe adâncimi.

Suntem râuri care curg,

împreună devenim un ocean.

Sub cerul înstelat, cu lumina lunii în ochi,

simţi o mişcare inefabilă,

o curgere profundă în interior,

eternitatea respiraţiei.

În fluorescenţa rece a nopţii indigo, 

această lumină niciodată nu se va stinge.