Mă biciuiesc secundele cu ură, Se-nfig în carnea mea, să nu o-mpartă. Le simt suflarea rece şi deşartă În trupul meu, pe cuget, pe figură.
Secunde iuţi spre un deşert mă poartă. Încerc să scap de-a spaimelor arsură, Să-nlătur palma ce îmi stă pe gură, Iar clipa grea să cadă-n cuget, moartă.
Izbit de haita orelor, setoasă, În gândul meu firav aripi anin Şi lupt să prind a timpului grimasă.
Dar e doar rest dintr-un grotesc festin. Cu pofta mea, mereu nesăţioasă, Mă lupt să-nving într-un amurg deplin.
Zvâcniri gestante, scârba ce mocneşte, Modesta umbră fadă a trăirii, Tăişul viu al vorbei şi-al privirii Pe gardul clipei vagi mă răstigneşte.
Să fug, să strig, din mult prea plinul firii, Să-nduplec ura ce m-a prins în cleşte ? N-ar fi mai bine s-o înfrunt, orbeşte, Să mă arunc în lama primenirii ?
Să trec prin toate, cu priviri avide, Cum aş tăia în carne de poem. Un pas mai mult şi zborul se decide.
Sfârşeşte frica de un surd blestem Şi-o poartă către mine se deschide. Să nu mă tem ! Deloc. Să nu mă tem !
Comentarii