Plângea, captiv, rechinul singuratic
într-o capelă pe-o epavă de la pont
şi sprijinit de-altar, ori mai la nord,
hrănea mocnit un mit superior
cu oxigenul lacrimilor proprii
tăcut murind, de el, interior.
Trecuse viitorul.
Rechinul ventriloc, electriza
o clipă harponată, de demult,
ascuns în puţul lanţului,
Rechinul singuratic improviza o scenă
pe culoarul de furtună
al unui monitor
cu marca sus, la semn.
Ideea directoare reprezenta cuvântul,
ca instrument letal,
în variate forme
Mergeam să nasc ecuatorul
pe sub ramuri înnegrite, de mărgean
şi singur, mă credeam în siguranţă,
dar nu mă amăgeam:
se acopereau rechinii, doar schelete,
cu un nisip de verde de smaragd
din dor de ieri şi rău de mare
şi albi, de stafii de meduze
Ieşisem pe banchiză să respir
de galben şi de mov şi de oglindă
şi conjugam delirul unui sfânt latin,
topit, amestecat cu aurora.
Ieşisem trist, dintr-un adânc haotic şi divin,
subconştientul mă stropise-n creştet
cu apă nesfinţită, de la trei fântâni
Clipa de mâine v-o împart din mine,
increatul îl împart cu voi,
pe nervul ochiului nu vor rămâne
nici fumegândele oceane
şi nici etrava înnegrită între ploi;
dacă am zburat spre stele către azi
Rabi Loew, în taină te invoc
când nu mai poate neamul să îndure
atâta timp cu osteneala,
să faci Golem din lutul de Moldava
aşa cum scrie în Cabala,
Privesc cum negrul transparent
al existenţei minerale
îmi imită singurătatea
şi nu mă irit.
Separ din vedere apele tulburi
de lacrima lebedei fără pereche
şi infinitul de norocul fără valoare
M-ai trezit plângând un gând
din viitoarea mea nefericire
ca să-ţi alin fiind, durerea,
prin conştient inconştient.
Secunda primitivă s-a ascuns
într-o dimensiune pururi viitoare
Comentarii