”Nu ridica vălul pictat pe care, trăitorii
Viaţă îl numesc; chiar dacă forme ireale pot fi pe el pictate

Nu fac decât să  mimeze tot ce am crede

În culori întinse la întâmplare – în dosul lui stă ascunsă Teama

Şi Speranţa, Destine gemene care îşi împletesc mereu

Umbrele, deasupra haosului orb şi ameninţător.

Ştiam pe cineva care l-a ridicat – căuta,

„...a muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la adam şi eva, şi guvernele din toată lumea ar face mult rău precarei linişti publice dacă s-ar apuca să decreteze trei zile de doliu naţional de fiecare dată când moare un bătrân nenorocit în azilul săracilor.” pg 148

(Jose Saramago-Intermitenţele morţii)

”Pentru că oamenii se iubesc prin dragoste sufletească numai când au suferit împreună aceeași durere, când au arat un timp pământul pietros înjugați la jugul unei dureri comune. Atunci s-au cunoscut și s-au simțit, s-au con-simțit în suferința lor comună, s-au compătimit și s-au iubit. Pentru că a iubi înseamnă a compătimi și dacă plăcerea unește trupurile, suferința unește sufletele.

Motto:

„Când cărturarul îşi asumă pasiunile politice, el le aduce extraordinarul concurs al sensibilităţii sale dacă este artist, al puterii sale de convingere, dacă  este gânditor,al prestigiului său moral, în ambele cazuri.”(Julien Benda- Trădarea cărturarilor)