Anul omagial "Ştefan Cel Mare şi Sfânt"

Anul omagial "Ştefan Cel Mare şi Sfânt"

ANUL OMAGIAL
"ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT"

 

500 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui voievod

 

„Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui")Ps. 67,36)

 

Neamul nostru românesc şi acest pământ binecuvântat de Dumnezeu, au zămislit din sânul lor, de-a lungul milenarei lor istorii, oameni de seamă care prin viaţa şi faptele lor au reuşi să rămână nemuritori.

Atât contemporanii lor cât şi urmaşii lor le păstrează vie amintirea în suflet şi în gând.

Printre aceştia, la loc de frunte se situează marele voievod şi domn Ştefan al Moldovei.

Sfântului Ştefan cel Mare al Moldovei, voievodul de neam muşatin, pentru tăria credinţei sale în Hristos, pentru mulţimea faptelor sale creştineşti, pentru măreţia actelor sale de vitejie, de apărător al Bisericii strămoşeşti şi al hotarelor patriei, poporul român de pretutindeni i-a înălţat în adâncul conştiinţei sale un altar de preamărirea cuvenită. Prin acesta el este ridicat la cinstire şi preamărire, este aşezat în rândurile binecredincioşilor apărători ai Bisericii şi ocrotitori ai dreptei credinţe. El a rămas, prin faptele sale, în conştiinţa poporului asemenea împăratului Constatin cel Mare.

Prin actul solemn al canonizării sale oficiale, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a pronunţat, de fapt, recunoaşterea actului de conştiinţă istorică şi creştină a poporului nostru, păstrată neîntrerupt vreme de cinci secole prin candela aprinsă la Putna, locul odihnei veşnice, întru slavă a marelui Ştefan. Poporul i-a păstrat chipul - icoana, într-o lumină limpede şi în toată strălucirea ei „un om minunat, un sfânt cum nu mai poate răsări altul, izvorul a toată vitejia"..., cum îl numea marele Iorga. „Sfânt şi împărat al românimii", cum îl numeşte Al. Husar în lucrarea sa „Atletul lui Hristos", al tuturor celor ce comunică în această limbă, limbă în care poporul nostru, vreme de două milenii s-a bucurat, a plâns şi s-a rugat.

Însuşi Papa Sixt al IV-lea îl numea Athleta Christi.

În chipul marelui voievod Ştefan al Moldovei, neamul românesc din toate hotarele sale străvechi şi-a recunoscut cea mai înaltă întrupare a propriilor însuşiri şi năzuinţe.

Apărător al întregii creştinătăţi la porţile Orientului, ar trebui ca întreaga creştinătate să-i fi recunoscut meritele şi atunci, dar şi azi.

A purtat un lung şir de războaie sub stindardul luptei pentru „Lege", apărându-şi neamul împotriva vecinilor şi împotriva semilunei care ameninţa întregul continent.

S-a născut din familia binecredincioasă a lui Bogdan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, din neamul Muşatinilor, şi din Doamna Oltea Maria, din neamul Basarabilor, care, după uciderea mişelească a soţului său la Reuseni, a îmbrăcat haine cernite )s-a călugărit), unde s-a rugat neîncetat lui Dumnezeu pentru fericita odihnă în împărăţia cerurilor, a dreptcredinciosului voievod şi pentru ca Atotputernicul să-şi reverse harul şi ocrotirea asupra fiului Ştefan.

Ca vrednic vlăstar domnesc, Ştefan a primit o temeinică educaţie în spiritul credinţei străbune, a respectului datinilor şi rânduielilor neamului şi a fost instruit în mânuirea armelor epocii.

Tradiţia spune că viitorul voievod al Moldovei mergea încă de tânăr la Cuviosul David Daniil Sihastru. Unele izvoare spun, chiar, că erau rude mai îndepărtate, fapt ce ar explica şi încrederea pe care o avea Ştefan în Sfântul Cuvios Daniil, de la care primise deopotrivă învăţătura aleasă şi cele mai înţelepte sfaturi duhovniceşti. Mai presus de toate, însă, i-a fost arătată drept pildă virtutea virtuţilor, frica de Dumnezeu, cea care l-a călăuzit de-a lungul întregii vieţi, până în cea din urmă clipă.

După noaptea de groază de la Reuseni, rămas orfan de tată, înspăimântat şi neajutorat a mers la pustnicul Daniil, singurul în stare să-i dea îmbărbătare şi povaţă înţeleaptă, credinţă tare în Dumnezeu şi nădejdea de zile mai bune. Şi bunul Dumnezeu l-a învrednicit să ia tronul tatălui său, după două confruntări de arme cu rivalul său Aron Vodă. Avea pe atunci doar douăzeci de ani. În drum spre cetatea de scaun a Moldovei, Suceava, la 1457, trecu pe la Borzeştii copilăriei sale care îi dă, parcă, puteri sufleteşti, nădejdi şi hotărâre nestrămutată în slujirea ţării şi a credinţei străbune.

Înţeleptul mitropolit al Moldovei acelor timpuri, Teoctist, l-a miruit în numele Celui Atotputernic, în faţa norodului, la locul numit „Direptate" pe Siret. Şi i-a întrebat tânărul Ştefan: „Dacă iastă-le lor cu plăcere să le fie domn?". Toţi cei ce se aflau de faţă, înalţii sfetnici, clerici, târgoveţi şi oameni de rând, au strigat într-un glas: „Întru mulţi ani de la Dumnezeu, să domneşti, Măria Ta!" Şi cu adevărat au fost mulţi şi binecuvântaţi; aproape jumătate de veac, cu înţelepciune, dar şi cu multă trudă şi cu multe jertfe.

Evlaviosul domn Ştefan era un chibzuit păstrător de datini şi un zelos ctitor de ţară. S-a jertfit deopotrivă pentru biserica străbună şi apărarea gliei între hotarele moştenite. Pentru toate, încă în viaţă fiind, obştea creştinească a Moldovei, cronicarii timpului, i-au aşezat cu smerenie şi recunoştinţă pe frunte nimbul sfinţeniei.

Zbuciumată a fost istoria vremurilor sale, a doua jumătate a secolului al XV-lea, mai ales că, doar cu patru ani înainte de urcarea sa pe tronul Moldovei, în 1453, Mohamed al II-lea cucereşte Constantinopolul, ceea ce a constituit o lovitură fatală tocmai în inima creştinătăţii şi o primejdie ce nu-i putea lăsa răgaz de gândire şi odihnă celui căruia Dumnezeu i-a rânduit să vegheze cu sfânta cruce într-o mână şi cu sabia în cealaltă, aici, la „poarta creştinătăţii". De fapt, duşmani îi avea mai pe toţi vecinii săi. Toţi râvneau la această ţară, au râvnit şi după el şi au reuşit să o şi destrame.

Ţara Moldovei de pe vremea lui Ştefan se întindea din Pocuţia de-a lungul Carpaţilor până la Dunăre şi de acolo la Marea Neagră şi pe Nistru în sus, ocol de 222 mile geografice sau 274 de ceasuri cu picioarele de jur împrejur: după cum spune  Mihail Sadoveanu în „Viaţa lui Ştefan cel Mare". Am putea spune că, păstrând unitatea acestui teritoriu şi popor, Ştefan a trezit la semenii săi conştiinţa de neam care ulterior prin contribuţia urmaşilor, urmaşilor săi se va transforma în conştiinţa naţională.

Dar tot Moldova lui Ştefan reprezenta în acele vremuri şi un punct de reazem şi întărire a Ortodoxiei. Ea oferea, prin Ştefan, ajutoare substanţiale şi multiple, atât Athosului cât şi întregului Răsărit creştin.

Contribuţiile româneşti la aceste locuri sunt impresionante, de la odoare şi obiecte de cult până la reclădiri de lăcaşuri de cult la Athos şi chiar pungi cu aur pentru plata obligaţiilor acestor locuri către turci şi alţii.

Ştefan s-a dovedit creştin desăvârşit, un mare domnitor şi strălucit conducător de obşti, nebiruit protector al dumnezeiescului aşezământ care este Biserica neamului. Apărându-şi ţara împotriva turcilor, luptând pentru neatârnarea Moldovei, el apără în acelaşi timp Biserica strămoşească şi însăşi credinţa ortodoxă.

Faptul că a purtat atât de numeroase războaie nu poate fi o învinuire, ci meritul nepreţuit şi virtutea sa de apărător împotriva agresorilor şi invadatorilor cotropitori.

Chiar şi luptele cu domnii munteni erau determinate de prezenţa turcilor la Dunăre după căderea Constantinopolului. Împotriva acestora domnul Moldovei dorea să stabilească o alianţă între fraţi ştiind că o astfel de alianţă era benefică tuturor împotriva duşmanului comun.

El dorea de fapt să creeze un front comun al celor trei ţări româneşti împotriva duşmanului comun. Ştefan cel Mare cunoştea şi trăia profund învăţătura noastră creştină. Pentru el credinţa fără fapte era ca un trup fără suflet. El ştia că faptele credinţei sunt mai mari decât faptele lumeşti.

Străduinţelor, gândurilor şi lucrărilor sale, Ştefan le închină „Patruzeci şi patru de biserici şi mănăstiri în Moldova".

S-a subliniat, şi pe drept cuvânt putem fi convinşi toţi cei ce credem cu adevărat în puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, faptul că „rugăciunile înălţate către Dumnezeu de către slujitorii Altarului în aceste sfinte biserici, precum şi sfânta jertfă ce s-a adus în acest lung timp de 500 de ani pentru sufletul fericitului lor ctitor, negreşit i-au câştigat iertarea păcatelor, căci în această credinţă a împodobit el pământul ţării sale cu biserici, mănăstiri şi credinţa lui l-a mântuit cu siguranţă.

După orice luptă, îndată alerga cu mâinile întinse la Altarul lui Dumnezeu, îngenunchea şi striga din adâncul inimii: „Tu, Doamne, ai biruit, a Ta este biruinţa...". Chiar şi în vremea înfrângerii de la Războieni, tot la Dumnezeu a alergat. Sub patrafirul lui Daniil pleca armele şi cu lacrimi pe obraz zicea:  „Părinte, roagă să biruim şi să se cunoască faptul că biruinţele nu sunt ale oamenilor, ci ale lui Dumnezeu", după cum se spune în Cuvântul de îngropare al lui Ştefan cel Mare, publicat în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei în 1990 de N.A. Ursu)

La Mănăstirea Putna se păstrează, cu cea mai mare evlavie, câteva sfinte vestigii: o cruce cu mâner şi tripticul Deisis, trei sfinte icoane pentru rugăciuni stăruitoare de implorare a ajutorului dumnezeiesc, sfinte obiecte liturgice pe care le purta oricând în călătorie, prin ţară şi la hotare, pe câmpuri de luptă, fără a se despărţi vreodată de ele, Marele Voievod.

Orice pelerin prin aceste locuri le poate admira, căci Putna este locul unde orice suflet de român se cutremură, se smereşte şi se pleacă precum la Alba Iulia.

Cronicarii spun că din vreme în vreme Ştefan pleca de la Suceava la Putna sau la alte ctitorii, însoţit de puţini curteni şi rămânea acolo câtva timp, ori numai în trecere, se ruga în taină sau participa la slujba de zi sau de noapte cu obştea mănăstirii. Postea în timpul campaniilor sau al bătăliilor, cerând curtenilor, sfetnicilor şi oastei să facă la fel. Se împărtăşea. Era milostiv şi îndelung sfătuitor. Cunoştea puterea şi binefacerile smereniei. „Biruitor l-aţi văzut, dar mândru niciodată", se spune în cuvântul la îngropăciune a lui Ştefan.

Faptele sale l-au arătat pe Ştefan ca fiind deplin conştient de rolul lui de apărător al creştinătăţii în Moldova şi mai departe, dincolo de hotare. Acest lucru reiese din scrisoarea pe care o adresa în 25 ianuarie 1475 principilor creştini ai Europei, în care laudă pe Dumnezeu pentru biruinţele sale, arătând totodată că Ţara noastră este poarta creştinătăţii pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este ţara noastră, va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie... făgăduind pe credinţa noastră şi cu jurământ că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească... )din Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II de Ioan Bogdan).

Se poate spune că mâna nevăzută a lui Dumnezeu i-a fost ocrotitoare permanent şi a lucrat mereu în viaţa şi faptele lui Ştefan cel Mare.

În tradiţia Moldovei se spune că în lupta cu polonii la Codrii Cosminului la 26 octombrie 1497, soarta era de partea lui Ştefan. În ziua aceea de joi, înainte de începerea bătăliei, când preoţii slujeau Sf. Liturghie, lui Ştefan i s-a arătat în vedenie, deasupra oştirii venindu-i în ajutor Sf. Mare Mucenic Dimitrie, călare şi înarmat ca un viteaz, spre izbânda oastei moldovene. Altădată la Râmnic, Ştefan primi ajutor de sus prin Sf. Mucenic oştean Procopie. Spune cronicarul Ureche că, în timpul acestei lupte, Ştefan cel Mare văzu în chip minunat pe Sfântul mare Mucenic Procopie umblând deasupra războiului călare şi înarmat ca un viteaz, în ajutorul lui Ştefan.

Semnele acestea dumnezeieşti le-am putea asemăna cu cele văzute de Sfântul împărat Constantin cel Mare: Crucea pe cer, cu acel îndemn divin: „Prin acest semn vei învinge". Sfânta Cruce a fost şi pentru Ştefan arma cea nebiruită. Credinţa şi convingerea lui a fost că nici o sabie nu poate apăra fără ajutorul crucii. De aceea şi sabia sa are mâner din cruce. Ea se află în Turcia, dar vom avea bucuria de a avea şi noi o copie a ei chiar acum, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.  

Povara anilor, greutăţile atâtor războaie, acea rană de la picior nevindecată, primită, încă din tinereţe, într-o luptă de la Cetatea Albă, podagra care l-a chinuit în ultimii doi ani ai vieţii, l-au dus la cele veşnice, în 1504, la vârsta de peste 70 de ani, înconjurat de neţărmurita iubire a familiei, a sfetnicilor, a oastei şi a întregului popor „care-l cinsteau ca pe un părinte al tuturor, ca pe un Mesia al neamului". A domnit de la 12 aprilie 1457 până la 2 iulie 1504.

Ştefan a fost apreciat şi stimat de contemporanii săi. Chiar cronicarii străini au scris mult despre el. Cronicarii ruşi îl asemănau cu Alexandru cel Mare. Vitejia lui este evocată şi în cântecele moldoveneşti. A bătut pe turci, a bătut pe tătari, pe polonezi şi pe unguri. Cu un cuvânt, şi-a bătut toţi vecinii care râvneau la ţara lui; iar moldovenii pentru marea sa vitejie, pentru victoriile sale îl socoteau un sfânt încă în viaţă fiind.

Cronicarul Grigore Ureche spune spre ştiinţa tuturor că: „Pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jele şi plângere în mănăstire, în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoşteau toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură".

S-a stins „Soarele Moldovei" în a 4-a oră a zilei de 2 iulie 1504, după 47 de ani şi 3 luni de domnie, iar ziua aceea era marţi. În acea figură supremă se întruchipa concepţiunea unei singure Românii, idee ce va deveni realitate abia după multe veacuri, dar a devenit.

Ştefan este sfânt şi a fost sfânt pentru că aşa l-au socotit românii de aproape 500 de ani. Sfânt este pentru faptele sale cele multe şi mari, pentru smerenia, dreptatea şi credinţa sa. A fost un părinte îndurător, dorind fericirea tuturor, însufleţit mereu de dreapta credinţă în Dumnezeu întru toate faptele sale şi întru toate căile sale, vrednic de dragostea şi cinstirea tuturor. Pentru aceasta l-au numit poporul sfânt şi pentru aceasta a fost canonizat de Sf. Sinod al B.O.R. în anul 1992. El este trecut în sinaxarul şi calendarul Bisericii în ziua de 2 iulie, cu numele „Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt".

Prin credinţa şi faptele sale el şi-a făcut numele nemuritor şi şi-a asigurat slava cea veşnică. Ştefan cel Mare păşea în nemurire chiar de la apusul său şi ne lăsa moştenire porunca ce dăinuie de ani şi ani prin Ţara Moldovei, atât de inspirat şi zguduitor evocată de Barbu Delavrancea în piesă „Apus de Soare": „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan care ne-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor".

Iar Dimitrie Onciu spunea la Putna în 1871, cu ocazia festivităţilor organizate de studenţii români de la Viena în frunte cu Mihai Eminescu, că ar fi de dorit ca tot românul, cel puţin o dată în viaţa sa, să meargă la Mănăstirea Putna spre a se închina la mormântul unde zac osemintele acestui mare erou.

Când am trecut pragul acestei sfinte mănăstiri, am fost marcat profund. Am trăit momente de profundă mulţumire şi înălţare sufle-tească.

Se împlinesc anul acesta, pe 2 iulie, 500 de ani de la trecerea lui Ştefan cel Mare în rândurile celor drepţi. Se cuvine să-i aducem cinstirea cuvenită celui ce a adus atâta cinste şi măreţie neamului românesc al cărui vlăstar este.

Închei cu câteva versuri izvorâte din inima şi sufletul fraţilor noştri basarabeni, în 1992:

 Când a fost să moară Ştefan
Multă jale a fost în ţară
Şi la patul său de moarte
Toţi boierii s-adunară.

 Plânge dealul, plânge valea,
Plâng pădurile bătrâne,
Şi, poporul în hohot plânge,
„Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?".

 „Eu vă las în grijă mare,
Idealul meu cel sfânt,
Să staţi strajă la hotare
Să păziţi acest pământ".

 Tristă-i mănăstirea Putna
Mii de clopote dau veste,
Ştefan Vodă al Moldovei
Ştefan Vodă nu mai este.

 S-arătăm prin fapta noastră,
Tuturor necontenit,
Că prin neamul său în lume,
Ştefan Vodă n-a murit!  

 

Pr. prof. Teodor ŢENŢ )Beiuş - Bihor)