Interviu cu poeta Ana Blandiana

Interviu cu poeta Ana Blandiana

Ana Blandiana 

sau

Doamna poeziei româneşti[[wysiwyg_imageupload:240:]]

 Interesul spre arta frumosului nu numai că a ajuns la stadiul de indiferenţă sau pe punctul de stagnare ci mult mai grav, este bagatelizat în masă fără repercursiuni asupra celor ce reuşesc să distrugă acel fir vertical al poporului român.                                                               
 Sentimentele se pot transmite de la suflet către suflet prin diverse mijloace, dar cel mai profund mijloc de transmitere ce are menirea să țină-n frâu spiritul autentic şi în acelaşi timp să deschidă orizonturi nelimitate, este reprezentat prin poezie. În acest spaţiu al creaţiei sentimentale pure, Ana Blandiana devine arhetip ce poate călăuzi prin opera sa durabilă, generaţii întregi de devoratori de frumos.                                                                                                         
            Otilia Valeria Coman s-a născut la Timişoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiş. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot la ,,Biserica cu Lună”, catedrala ortodoxă din Oradea. După instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca "duşman al poporului". Ca fiică a unui deţinut politic, a trebuit să aştepte patru ani până când autorităţile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj. Pentru a putea publica în perioada regimului, Otilia Coman şi-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba.                                                                                                                            

Tiberiu Roşu : Distinsă doamnă Ana Blandiana avem marea onoare de a vă putea intervieva şi vă mulţumim cu osebit respect. Plecând de la geneza copilărie dumneavoastră, ţin să precizez că aţi avut marea onoare, la care eu tânjesc până şi în scrieri, să aveţi ca părinte un distins domn, ce a întrunit o multitudine de calităţi şi a fost aureolat de harul hirotoniei. Sunteţi fiica unui intelectual, a unui îndrumător de suflete, camarad de arme şi a unui bun  patriot. De ce nu i-aţi purtat numele ca poetă, va fost frică de repercursiunile sistemului?
Ana Blandiana :  Nu... pur şi simplu, cu numele eu nu aş fi putut publica. De altfel, nu mi-a ajutat prea mult, pentru că după prima poezie publicată cu numele acesta, la Oradea, unde locuiam, poezia a apărut în Tribuna din Cluj, a fost trimisă o circulară tuturor publicaţiilor din ţară care trebuie să fi fost de ordinul sutelor, prin care li se spunea; eu am citit textul într-un volum de documente ieşene; deci ajunsese şi la Iaşi, publicat de Lucian Dumbravă după `90 în care se spunea că sub pseudonimul Ana Blandiana, se ascunde fiica unui duşman al poporului. Şi după aceea 4 ani nu am mai publicat. Deci, cum să spun, a fost vorba de o naivitate într-un fel. Îmi închipuiam că nescriind cu numele meu care era clar că nu putea fi publicat, o să pot să public.     
T.R. : Ştim că Blandiana este satul natal al mamei dumneavoastră.   
A.B. : Da, este satul natal al mamei, iar Ana este rima la Blandiana. Un joc de cuvinte ce mi-a plăcut şi aşa am hotărât să scriu sub acest pseudonim.
T.R. : Aţi simţit cenzura în domeniul publicistic, am putea afirma că din plin, dar putem considera cenzura prima cauză a muţeniei acestui popor; acea muţenie ce-a  dus până la degradarea individului şi pecetluirea lui în temniţile comuniste?                                                    
A.B. : Cenzura exista în toate domeniile nu numai în domeniul literar, până la urmă, problema degradării ţine de cel asupra căruia se face presiunea. Unii cedează la primele presiuni, unii sunt chiar fericiţi să cedeze, iar alţii n-au cedat nici în fundul pământului la Jilava, unde a fost cea mai teribilă dintre închisori şi prin care au trecut toţi, fiindcă era o închisoare de tranzit. În ceea ce mă priveşte pot să spun despre perioada de când am devenit scriitor, deci discut după cei 4 ani în care n-am publicat…                                                                  
T.R. :  În ce an s-a petrecut?                                                                                                                  
A.B. : E vorba de perioada când s-au deschis închisorile şi când totul s-a luminat puţin.                          

T.R. : Vorbim după perioada de reeducare ce s-a încheiat în 1964!                                                         
A.B. : Da, deoarece a existat perioada dintre 1964-1972, aceasta a  fost perioada cea mai bună din comunismul românesc.
T.R. : O perioadă de dezmorţire a publicaţiilor?                                                                                
A.B. : Da, adică cum să spun, marja de libertate a fost cea mai mare în această perioadă. De altfel şi marja de bunăstare şi toate lucrurile mergeau bine, o perioadă în care Ceauşescu în faţa lumii occidentale era invitat de regina Angliei. România nu mai conta ca o ţară absolut supusă ruşilor, ci ca o ţară care încearcă să-şi facă un destin propriu, care duce tratative între China şi Uniunea Sovietică, între arabi şi evrei,  deci  asta a fost perioada şi de deschidere interioară. Revenind la acei 4 ani în care nu am putut să public şi nici nu am putut să intru în facultate, care au fost între 18 şi 22-23 ani, a fost o perioadă foarte grea din cauza vârstei mele, mai ales că eram în formare şi eram înspăimântată de faptul că eram plasată în afara lumii. În şcoală nu puteam să intru, de publicat nu puteam să public, circulau tot felul de iluzii, de zvonuri, de exemplu, că poţi să intri la facultate şi nu se ţine cont de originea socială, aşa se numea stigmatul acesta, adică când erai pedepsit pentru părinţi. Trebuia să vii din producţie, drept care am fost ucenic de zidar la un bloc din Cluj, de câte ori merg la Cluj şi trec pe lângă el mi-aduc aminte, până când m-am îmbolnăvit grav, eram foarte plăpândă, aveam 18 ani; bineînţeles că nu am intrat la facultate dar am intrat în spital. S-a considerat că am vrut să sfidez, pentru că între timp mă căsătorisem cu Romulus Rusan care  era cunoscut şi care venea împreună cu colegii, lucra la revista Tribuna,  unde de altfel debutasem eu cu o poezie, şi veneau la prânz să se uite la mine pe schele şi totul a creat aşa un fel de vogă care s-a întors împotriva mea, adică a apărut că sfidez. Iar din momentul în care a început viaţa de scriitor, domnule Roşu, vreau să vă spun, nu din modestie, ci pur şi simplu din sinceritate, că m-am purtat cum m-am purtat pentru simplu motiv că mi-era mai uşor să mă pot purta aşa indiferent de represiuni decât invers, adică mi-ar fi fost infinit mai greu să scriu ode, decât să zic ce nu vreau să zic. Şi la urma urmelor ce se întâmplă, se întâmplă. Culmea este că, cu excepţia anilor `80 când totul s-a întunecat foarte tare nici nu se întâmpla ceva teribil, că, mi s-a întâmplat să mă amuze faptul, când cineva avea un ziar să zicem, îmi cerea să scriu despre Ceauşescu şi eu spuneam nu, lui îi era mult mai frică decât mine, pentru că el trebuia să transmită mai departe că am spus nu, ceea ce el fiind dependent de, probabil oportunist, era o adevărată problemă, încât a fost destul la început să refuz, după aceea nici nu mai îmi cereau. Noi locuim aproape de Radio, şi atunci tot acolo, treceau redactorii de la Radio pe partea cealaltă când ne întâlneau, de frică să nu trebuiască să ne ceară ceva, iar noi să zicem nu şi ei să aibă repercursiuni...                                                               
                                                           
                                                                                                        

Autor : Tiberiu ROŞU

 

 

Cenaclu Literar: