De câte ori trec prin faţa unei librării, simt cum îmi tresaltă inima. Că am bani sau nu, că am nevoie de ceva sau nu, eu intru măcar pentru câteva minute. Trec pe la rafturile de cărţi, le mângâi cotoarele, deschid câte una în treacăt, vânzătoarea e cu ochii pe mine, apoi privesc minute în şir jucăriile, uneori mă hlizesc la vreo păpuşă haioasă, vânzătoarea mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva, eu îi răspund că nu. Poate, dacă te întorci cu spatele, gândesc eu, apoi zâmbesc, trec mai departe, la sectorul felicitări.
Felicitări de onomastică, de botez, de nuntă, de creştere a salariului, de acordare a sporului de vechime,...a, nu, asta n-am văzut-o nicăieri. Cum ar fi să primeşti o felicitare că ţi-a crescut tarifarul cu 2%? Sau să primeşti o telegramă de consolare că ţi s-a tăiat 5% din salar, pentru o aşa zisă neglijenţă în serviciu?
Citesc cartoanele colorate iar unele au mesaj de-a dreptul hilar. Un bebe cu ochelari de soare şi ţigara în gură le transmite părinţilor că e bine pe plajă.
Aş lua aceste felicitări şi le-aş lipi într-una singură, ca să-şi piardă identitatea. Dacă toate cartoanele astea colorate, de pe tot pământul, s-ar lipi între ele, felicitarea ar fi astronomică, şi s-ar putea vedea de pe lună, ca Marele Zid Chinezesc.
Vânzătoarea trece pe lângă mine şi o văd că îşi pierde răbdarea:
- Dumneavoastră doriţi ceva sau doar pierdeţi timpul?
Acum ştiu, felicitarea astronomică ar avea mesajul simplu: GURA!
Îi zâmbesc vânzătoarei şi îi spun că timpul mi l-am pierdut mai demult. Acum doar îl recuperez. Ea mă priveşte ciudat, probabil că mă consideră contagioasă şi se depărtează uşor. Dar e tot cu ochii pe mine. Are ochii mici ca două linii. Probabil crede că vreau să fur ceva. Dar, chiar dacă nu intru niciodată într-o librărie să fur, acum mi-aş dori să fi furat măcar un pix, ca s-o văd cum face ochii mari. Măcar o clipă. Zâmbesc. Peste două zile îmi voi lua concediu de odihnă. Şi voi sta în casă zile întregi. Mă voi ghemui într-un fotoliu cu o carte în mână, şi voi bea cafea. Adică mă voi odihni. De ce pleacă toată lumea în concediu, invadând trenurile, şoselele, avioanele? Vezi peste tot oameni cu geamantane burduşite de haine caraghioase, prosoape şi chiloţi de schimb! Parcă nu poţi muri dacă n-ai fost în Tenerife! Singurele amintiri sunt fotografiile la care te uiţi ca disperatul o săptămână, două, după care le abandonezi, că ai mereu alte probleme de rezolvat.
Şi-atunci? Mai bine stai acasă. Prosoape de hotel? Bagaje cu haine transpirate? Prostii cumpărate de pe tarabe? Poate ai vrea să ţi se lipească locul pe piele, ca un tatuaj, ca la întoarcere, să se vadă pe unde ai umblat!
Nu, mai bine în fotoliu, cu o carte în mână! Eu călătoresc numai cu gândul. N-am nevoie de paşaport, de buletin, nu stau la vamă, nici nu mi se umflă picioarele în autocar. Pot să casc gura până la urechi, n-o să-mi spună nimeni că nu-i frumos, pot circula în pantalonaşi scurţi şi o bustieră de-o şchioapă. Nimeni nu se hlizeşte pe unde trec. Şi apoi, cine ştie că sunt acolo?
În fiecare an, îmi cumpăr în concediu un puzzle. Îl întind pe o masă şi lucrez la el mai multe săptămâni. Maşini, case şi castele, scene din poveşti. Când reuşesc să îmbin ultima piesă, sunt fericită. Cred că afişez un zâmbet prostesc, noroc că nu mă vede nimeni.
Ultimul puzzle făcut a fost un peisaj din ţările nordice. Trei săptămâni am potrivit frunzuliţe de trandafiri şi norişori albi printre crengi de copac. Uneori nu reuşeam să găsesc mai mult de patru, cinci piese pe zi. Pentru cesuleţul din turn am lucrat două seri, la rând.
Îmi aleg de pe raft un puzzle care are un omuleţ, i-l duc vânzătoarei, ea-mi zâmbeşte şi-mi cere 35 de lei. Cam scump, gândesc eu, dar, oricum nu plec nicăieri în concediu.
- O să fie fericit copilaşul dumneavoastră!
- O să fie, o să fie! mă grăbesc eu să ies.
De ce crede lumea că toţi cei care cumpără jocuri şi jucării au neapărat copii? Mă enervează şi etichetarea: "pentru copii...între...şi între..." Dar jucării pentru adulţi? Nu jocuri pe calculator, asta nu! Jucării pentru adulţi! S-a gândit cineva că şi adulţii au chef să se joace uneori? Adulţii au servicii, au responsabilităţi, se gândesc la sfârşitul lumii, au fiţe şi frustrări, dar n-au timp de joacă. Sau n-au chef. Greşit. Total greşit. Eu una vreau să mă joc. Şi ce, trebuie să-mi cer voie de la o vânzătoare de librărie ca să mă joc?
Plătesc 35 de lei şi plec. Vânzătoarea e obosită ca după un salt cu paraşuta!

Lucrez de o săptămână la puzzle. E pe jumătate gata. După încă cinci zile de lucru frenetic, l-am terminat. 1500 de piese. Aşezate cu migală. N-am mâncat de azi dimineaţă. Imaginea finală: un omuleţ într-o grădină de trandafiri. Frumos, pitoresc! Mă aplec şi-l sărut. Sunt obosită. Mă întind confortabil pe canapea şi adorm. O oră, două? Somn fără vise. Când deschid ochii, o voce clară şi sigură mă întreabă:
- Vrei o cafea?
Mă ridic rapid şi văd o persoană în cameră.
- Tu cine eşti?
- Omuleţul din puzzle!
- Tu! Serios?
Îmi muşc degetul mic. Ţip! Mă doare. Nu e vis!
- Nu te mai muşca degeaba, că nu visezi!
- Ce cauţi în casa mea?
- Păi, nu m-ai adus tu? M-ai cumpărat, m-ai îmbinat, acum sunt gata, nou
nouţ. Te-am întrebat dacă vrei cafea?
- Tu ştii să faci cafea?
În secunda următoare, omuleţul a zbughit-o pe uşă.
- Să nu uiţi aragazul aprins, că te căsăpesc!
Mă întind şi aştept. Zâmbesc. Apoi râd de-a binelea. Sunt o femeie nebună. Stau în pat şi aştept! Pe uşă intră omuleţul cu o ceaşcă aburindă de cafea, o aşează pe măsuţa de lângă pat, cu dexteritatea unui chelner bătrân.
- N-ai lăsat aragazul aprins!
- Nu!
Savurez cafeaua. Gustoasă şi foarte aromată. Trebuie să recunosc că se pricepe mai bine ca mine. Cât timp îmi beau cafeaua el fluieră. Uşor, ca o sonerie. Am ochii mari. De mirare. Omuleţul din puzzle a dus ceaşca, a spălat-o, a ordonat bucătăria.
- Ce mai ştii tu să faci?
- Orice!
- Cum te cheamă?
- Cum vrei tu!
- Nu pot să te strig oricum!
- De ce nu?
- Că eşti om în toată firea.
- La înălţimea asta nu-s chiar om.
- Dar arăţi bine. Eşti chiar drăguţ.
- Drăguţ îi spui unui bebeluş că este, nu unui bărbat. M-au făcut cam spălăcit! Au greşit la producţie intensitatea culorii. Iniţial am fost mai bruneţel.
- Şi cu ce te deranjează?
- Semănam cu Antonio Banderas!
- Şi acum?
- Acum sunt aşa!

Omuleţul din puzzle mi-a ordonat facturile de pe frigider, mi-a achitat E-on gaz pe două luni, că eram restantă, a aspirat toată casa. Seara stăteam pe balcon şi număram stelele.
- Nu vrei să te duc nicăieri?
- Unde să mă duci?
- În toată lumea, oriunde vrei tu!
- Nu vreau să plec nicăieri!
- Nu te plictiseşti? Hai să facem ceva! Hai să plantăm trandafiri în faţa blocului!

A doua zi, omuleţul din puzzle şi cu mine, am plantat 50 de butaşi de trandafiri în faţa blocului. La început am făcut un cerc, apoi raze de trandafiri albi, roz şi roşii. Cei din mijloc erau galbeni. Aveam un hârleţ mic de grădină, pe care îl foloseam cu rândul. Omuleţul din puzzle a adus butaşi de trandafiri, tot din puzzle.
- Nu greşim dacă plantăm în toiul verii trandafiri? Şiam că toamna e anotimpul lor!
- Nu!
Omuleţul îmi spune un secret! Dacă le dai bună-dimineaţa trandafirilor şi le spui cât sunt de frumoşi, aceştia te vor răsplăti tot anul cu flori.
- Sunt foarte sensibili la complimente! Şi apoi când îi plantezi aşa ca pe un
soare, au forţa de-a înflori mereu, e un secret...dar uite, că mă faci să ţi-l spun!
Aducem un furtun să-i udăm. Apa gâlgâie în mica noastră grădină! Omuleţul are chef de joacă şi mă udă cu furtunul. Apoi îl ud şi eu.
- Îmi cer scuze, am spus fâstâcită. Am uitat că eşti din carton şi te uzi.
- E un carton special, stai liniştită! Nu mă ud!

Vecinii trec şi ne admiră soarele nostru din trandafiri. Omuleţul a avut dreptate.
După câteva zile, trandafirii au înflorit. În centru, soarele e galben şi razele roşii, albe şi roz. E o minunăţie. În fiecare zi îi udăm şi ne stropim cu furtunul. Le dăm bună dimineaţa şi le spunem cât sunt de frumoşi. Ei se înfoaie şi îmbobocesc de emoţie. Şefa de scară trece pe lângă noi şi mă apostrofează.
- Doamnă, vedeţi, poate mai treceţi o persoană la întreţinere! Ştiţi, ca să nu se
supere vecinii!
Aş vrea să-i spun că omuleţul e doar al meu! Cum să trec la întreţinere un om din carton? Chiar dacă e un carton special! Dar nu pot să-i spun, că m-ar suspecta de vreo boală psihică. Mă mulţumesc să-i zâmbesc. Omuleţul din puzzle îmi face cafeaua, îmi face patul, îmi ghiceşte gândurile, îmi este cel mai bun prieten.
Mai am doar o zi de concediu. Şi omuleţul stă la marginea patului şi plânge. Adică, nu ştiu dacă plânge, dar e trist! A făcut curăţenie în toată casa. A pus fiecare lucru la locul lui. Îl întreb ce are.
- Vreau să plec!
- De ce?
- Tu vei merge la servici şi eu nu pot să stau singur!
- Dar merg doar 8 ore!
- Nu pot să stau nici o oră! Ăsta e defectul omuleţilor din puzzle!
Se ridică în picioare. Îl prind de mână, apoi vreau să-l opresc şi-i apuc un deget. Acesta se desprinde şi rămâne în mâna mea. Omuleţul se face bucăţele mici, mici, care cad pe covor. Mă reped şi le adun, dar nu mai reuşesc să le îmbin. Le strâng în grabă şi le aşez pe masă, în mijlocul grădinii de trandafiri.
De data asta eu plâng. N-am mai reuşit să fac omuleţul la loc. Mi-a rămas doar grădina de trandafiri din faţa blocului, pe care o îngrijesc cu drag. Trandafirii înfloresc de câte ori le spun: Bună dimineaţa!
Vecinii nu vor şti niciodată că sunt trandafiri din puzzle!