Povestea lui Ochilă 1 (În căutarea lui Harap Alb)

Povestea lui Ochilă 1 (În căutarea lui Harap Alb)

Erau mulţi ţărani şi puţin pământ, şi încă mai puţini nobili care să angajeze argaţi. Pământul era foarte bogat şi ţăranii citani ştiu să se mulţumească cu puţin. Dar când venea vreo secetă, sau poate vreo inundaţie la timp nepotrivit - de strica recolta, mulţi dintre ei piereau de foame. Asta nu-i amăra prea mult, viaţa e dată de Marele Zeu şi tot el o ia. Nefericirea de aici e plătită cu fericirea de dincolo - cel puţin aşa zic călugării şi învăţătorii.

Tata era slujitorul unui mandarin. El făcea toată munca, mandarinul stătea mai mult prin capitala ţinutului. Plata care o lua de la stăpânire era mică, noroc că aveam şi noi o palmă de pământ pe lângă casă. Eu eram băiatul cel mare, am învăţat meseria de la tatăl meu, pregătindu-mă să-i urmez în slujbă. A luat ani să învăţ să scriu, istoriile şi tainele pământului - cum să-l măsori, cum să-l lucrezi, cum să-i aduni roadele, cum să plăteşti dările... Toate le ştiam. Am învăţat şi luptele marţiale, cu un căpitan al gărzii satului nostru, trimis de stăpânire să ne apere de tâlharii care îşi făcuseră sălaj prin păduri. Dar asta a fost mai târziu...

Am eu o taină pe care o să ţi-o destăinuiesc acum. O să te rog să nu o spui şi altora, dacă se poate. Eu am cea mai ageră privire din toată familia mea, poate din toată ţara Citan, poate chiar din lume - şi poate de când e om pe pământ! La început nu ştiam, credeam că toţi oamenii văd ca şi mine. Mă uitam în depărtare şi vedeam venind un om, şi spuneam: vine unchiul Cao, măcelarul. Şi el venea după o oră sau două, pe când toţi erau încredinţaţi că eu vorbisem prăpăstii. Cu timpul au început să-şi dea seama că vorbele mele se adevereau întotdeauna.

- De unde ştii? mă întrebă odată tata. Ştii cumva să ghiceşti viitorul?

- Nu, i-am răspuns eu. Dar l-am văzut pornind încoace. Voi nu l-aţi văzut?

Odată era să mă înşel. Am văzut-o pe mătuşa Fa-ling, nevasta lui Yong căruţaşul, pornind spre noi, şi i-am anunţat pe ai mei. S-au pregătit s-o întâmpine, căci era o femeie ciufută şi certăreaţă şi umbla cu vorba prin sat - dar ea nu a apărut. M-au întrebat ce s-a întâmplat şi eu m-am uitat spre casa ei şi am văzut ca ea se întorsese acasă, pentru că uitase să ia darurile pentru mama. Dar pe urmă nu mai plecase, pentru că unchiul Yong avea nevoie de ea să-l ajute... Nu, nu-mi erau cu adevărat rude. Aşa le spuneam la toţi oamenii mai în vârstă din sat.

Atunci nu m-au crezut, dar când a venit ea a doua zi, s-au adeverit toate vorbele mele. Şi iarăşi m-au întrebat dacă văd în viitor. Am început şi eu să mă întreb. Am privit spre mânăstire, şi i-am întrebat:

- Uite, vedeţi cum Mi-lung, Călugărul Îndărătnic, îl bate pe ucenicul Sfială?

- Mânăstire? Cum o să vedem noi mânăstirea de aici?

- Voi nu o vedeţi? m-am mirat eu foarte. Nici uliul de acolo, care pluteşte deasupra gospodăriei lui moş Jong? Aoleo, o să-i fure vreun pui!

- Nu vedem nici un uliu, a zis tata privind încruntat, şi acum eu m-am mirat: eu vedeam şi penele de pe trupul păsării.

Tata a ţinut secretul şi mi-a poruncit şi mie să-mi ţin gura, dar când şi când îmi mai scăpa câte o vorbă. Au ajuns vorbele la urechile nobilului Tang, stăpânul satului. A poruncit să mă înfăţişez lui.

- Copile, mi-a zis el - eu aveam vreo doişpe ani pe-atunci. Mi-am pierdut inelul undeva pe pajiştea de colo. Cică tu ai priviri foarte agere, poate mi-l poţi găsi.

Mi-am aruncat privirile spre pajişte şi iată inelul lucind la poalele unei tufe. I-am spus, fără să bănui că el însuşi ascunsese inelul. Nobilul s-a bucurat şi l-a chemat pe tata. I-a dat o pungă de bani să mă dea lui de slugă, şi tata m-a dat. Căzuse o brumă la vremea nepotrivită şi se anunţa mare foamete. Ai mei au putut cumpăra mâncare, au scăpat atunci cu viaţa. Au murit mai târziu, după câţiva ani...

Nobilul Tang avea un frate la curtea ţinutului, nu reuşea nicicum să-şi facă o carieră la Curte. Cine ştie din ce motive, mandarinulului i se pusese pata pe el şi îi bloca orice avansare. Nobilul Tang a văzut în calităţile mele o cale de a-şi ajuta fratele. M-a dat ca slujitor acestui frate, aşa că am plecat spre capitala ţinutului. Acolo, în timp ce îmi continuam educaţia cu învăţătorul Min Tăcutul, dascălul copiilor lui Tang al Doilea, am aşteptat să fiu folosit.

Prilejul s-a ivit abia după vreo doi ani. Un ţăran, săpând o groapă să scoată nişte lut ca să-şi repare casa, a găsit un idol din vechime, din piatră frumos şlefuită. Acum, astfel de idoli colecţiona şi Prinţul Juang Balaur Liniştit, stăpânul ţinutului, dar şi vărul lui, Prinţul Jining Tigrul Care Rage, stăpânul ţinutului învecinat cu al nostru. Ţăranul a dus idolul mandarinului, aşa precum se cuvenea. Dar mandarinul ce s-a gândit? Dacă i-l dădea Balaurului Liniştit, acesta l-ar fi bătut râzând pe umăr. În schimb, Tigrul Care Rage i-ar fi dat o grămadă de bani!

Aşa că a trimis pe ţăranul cu pricina cu o scrisoare la Tigru, să-i povestească despre idol şi să întrebe cuviincios şi cu umilinţă: "Oare cum ar putea fi răsplătit stăpânul meu (căruia îi ascundea identitatea) să uite de loialitatea faţă de stăpânul lui, mandarinul Zhuan Zhi Cer Înstelat, slujitorul Prinţului Balaur Liniştit?"... Deşi Tigrul cam bănuia cine se ascunde în spatele acestei afaceri, a acceptat să dea două baniţe de aur pentru idol. Cer Înstelat a luat aurul, a trimis idolul Tigrului, şi apoi l-a ucis pe ţăran ca să păstreze ascunsă taina trădării.

Eu văzusem totul de la început - de când ţăranul venise cu idolul la mandarin. Stăpânul meu Tang al Doilea îmi ceruse să ţin sub supraveghere casa mandarinului. Multe văzusem eu, şi mă ruşinez pentru ele, dar stăpânul meu doar dădea din mână nepăsător. Erau lucruri obişnuite printre nobili - şi orgiile cu femei, şi siluirea copiilor, până şi crimele... Dar când a auzit de idol, i-au sclipit ochii: "Fii atent acum!" îmi porunci el. Îl cunoştea bine pe mandarin, se gândea că acesta va încerca să facă bani. Aşa a fost.

Pe când trupul ţăranului se rostogolea într-o groapă din grădina mandarinului, Tang al Doilea cerea audienţă la Balaurul Liniştit.

- Ai probe? întrebă Balaurul, deloc liniştit acum. Când a aflat că are, a urlat mai ceva ca Tigrul Care Rage! A dat poruncă să-l aducă pe mandarin în fiare. Degeaba a negat acesta, eu i-am dus direct la ascunzătoarea în peretele din spatele dulapului, unde ascunsese sacul cu bani. Şi la groapa unde azvârlise trupul ţăranului. Am descris şi idolul, Prinţul Balaur l-a recunoscut în colecţia Tigrului. În ciuda faptului că răgea puternic, armata acestuia era mult mai mică decât a Balaurului. A trebuit să dea idolul înapoi stăpânului de drept. Până la urmă idolul a fost luat de Împăratul Galben, spre scărba tuturor...

Mandarinul şi-a pierdut capul, întrebându-se până în ultima clipă cine o fi fost iscoada din casa lui. În locul lui a ajuns mandarin Tang al Doilea, care şi-a luat numele de Învăţător Priceput. Şi-a chemat şi fratele mai mare la Curte. Între timp eu crescusem puţin, aveam membre frumoase şi faţa ca luna plină, voce puternică şi plăcută, aşa că fiica stăpânului meu începuse să privească la mine cu plăcere. Am fost trimis înapoi în satul meu, însoţit de căpitanul Fang Mistreţul Furios. Cum ţi-am spus, el mi-a fost instructor în artele marţiale.

Pe lângă sarcina de a păzi satul, principala lui datorie era cea de a mă împiedica pe mine să părăsesc satul pentru a mă întoarce în capitala ţinutului. Aşa că eu o mai priveam pe fiica mandarinului numai de departe, văzând-o cum creşte şi se mărită, plecând în alt ţinut. Nu ştiu dacă mă uitase sau nu...

Într-o vreme, aveam aproape şaptesprezece ani, o ceată de tâlhari se ascunsese în pădurea de deasupra satului. Venise momentul ca Mistreţul să-şi arate valoarea. Cum devenisem prieteni, l-am ajutat şi eu. Singur, chiar ajutat de mine, nu i-ar fi dovedit, erau mulţi şi pricepuţi, mai ales căpetenia lor. Dar eu i-am pândit şi i-am spus unde era unul sau altul dintre ei singur. Mistreţul mergea şi-l lua prins, sau îl ucidea. Au început să umble câte doi, dar acum mergeam împreună. Devenisem şi eu priceput. Căpetenia şi-a trimis atunci oamenii câte trei-patru - dar el a rămas în tabără cu doi oameni doar. Am riscat şi ne-am dus direct la tabăra lor. Pe cel ce stătea de pază l-am ucis şi am sărit asupra celor doi până să se pregătească. Eu l-am ucis pe-al meu, Mistreţul l-a luat prizonier pe căpetenie. Când au aflat, ceilalţi bandiţi au dispărut din pădure. Eu ştiam unde se ascundeau, dar erau în alte ţinuturi şi nu mai erau problema noastră.

Când am apărut în capitala ţinutului cu tâlharii după noi legaţi fedeleş, în frunte cu fioroasa lor căpetenie, Prinţul s-a bucurat. I-a spânzurat imediat pe tâlhari, pe Mistreţ l-a făcut căpetenia străjilor, iar pe mine m-a angajat iscoadă! Aşa a trecut că în timp ce familia mea se prăpădea de foame, eu supravieţuiam mâncând din mâncarea Prinţului. Cu timpul mi s-a dus vestea şi am ajuns în slujba Împăratului Galben. Şi aş fi trăit liniştit în slujba lui, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva.

(va urma)

(Povestea Iscoadei, Cap. 22,
În căutarea lui Harap Alb, vol 1)

Cenaclu Literar: