Aşa se face că într-o zi, în una din aceste întâlniri cu învăţaţii, unul dintre ei pomeni de o carte rară, de care nu mai auzise nimeni.

- De mult ştii despre ea? sări imediat Doamna.

- Am auzit vorbind despre ea o femeie, o străină, zise Pun al Treilea, învăţatul respectiv.

- Ce fel de femeie? Ce ştii despre ea?

- Nu ştiu prea multe. A apărut în vecini acum câtăva vreme. Şi-a deschis un mic magazin de ierburi şi leacuri, iar fata ei ghiceşte clienţilor în cărţi şi în palmă.

- Ce zicea despre carte? întrebă Doamna.

- Într-o zi, pe când intrasem acolo să cumpăr soţiei nişte leacuri, fata - care ghicea unui client - i-a spus acestuia: "...şi cu părere de rău trebuie să-ţi spun că nu vei ajunge în Rai. Vei fi fericit aici, pe acest pământ, dar acolo nu vei ajunge." Clientul s-a bucurat totuşi de vorbe şi a zis: "E bine să ştiu că voi fi fericit aici. Mă îndoiesc că există Rai."

"Cum te poţi îndoi de aşa ceva?" întrebă atunci mama fetei, o femeie frumoasă de vreo treizeci, treizeci şi cinci de ani, înaltă şi cu ochi albaştri adânci. "Raiul există, are chiar o imagine pe acest pământ! Puţini îl vor vedea după moarte, şi mai puţini fiind în viaţă încă. Acolo e viaţă veşnică!"

"Ce ştii tu, femeie?" a întrebat nepăsător clientul, care se vedea totuşi că este un învăţat. "Ultimul meu gând este să mă duc în Tian-Şan să caut Raiul."

"Raiul nu-i în Tian-Şan", a afirmat cu siguranţă femeia, şi m-a mirat asta, toţi oamenii acolo cred că ar fi Raiul - mai puţin cei cu adevărat învăţaţi. Aşa că m-am amestecat în discuţie: "Desigur că Doamna are dreptate. Raiul este spre Miazăzi, pe insula Fu-Şang."

"Îmi pare rău să contrazic pe prea-învăţatul domn", se închină ea spre mine, dându-mi ierburile pentru soţia mea. "Dar Raiul este departe, spre Apus. Tot atât de departe de Tian-Şan pe cât de departe este Tian-Şan de ţinutul acesta. Patru ani de drum."

"Cum?" am sărit eu uimit, în timp ce celălalt client plătea fetei pentru ghicitul ei şi părăsea magazinul. "De unde ştii?"

"Din Carte, desigur", răspunse ea. "Jo-li, nu vrei să-i ghiceşti şi stăpânului nostru, învăţatul?"

Fata s-a uitat la mine, mi-a luat mâna în palmele ei fine şi a cercetat-o cu grijă. Pe urmă mi-a zis: "Tu o să porneşti Iscoada la drum. Dar tu nu vei ştii niciodată dacă Iscoada va găsi sau nu Raiul. Vei muri liniştit în somn, iar Doamna Ta-min-ao te va aminti în cartea ei, alături de alţi învăţaţi."

- Cum am aflat despre această prevestire, am aşteptat o zi norocoasă şi am cerut să vă întâlnesc, îşi sfârşi învăţatul povestirea.

S-a mirat foarte Doamna Ta-min, şi şi-a notat povestirea pentru a o pune în compendiul ei. A dat poruncă învăţatului să meargă în oraş, să o aducă pe doftoroaia cea străină şi pe fata ei. S-a dus Pun al Treilea în toată graba, dar s-a întors plin de umilinţă: magazinul era închis, vândut unui spoitor, iar de femeie şi de fata ei nu se mai ştia nimic.

Doamna a dat atunci poruncă Şefului Gărzilor să-şi trimită oamenii s-o caute pe femeie, dar a trecut câteva luni şi nimeni nu a putut afla nimic. Doamna s-a întristat atunci - când Doamna se întrista, părea că soarele se ascundea după nori. Încetase să mănânce, iar glasu-i minunat nu mai aducea triluri în pavilionul din grădină. Împăratul s-a mirat mai întâi, dar apoi s-a îngrijorat şi a insistat să-i spună pricina schimbării.

- Prea umila ta soţie nu mai găseşte plăcere în viaţă. La întrebările mele nimeni nu găseşte răspunsuri, aşa că sufletul îmi tremură ca frunza sub bătaia vântului de toamnă. Nemângâierea mea este şi mai mare ştiind că am adus neplăcere preaiubitului meu soţ.

- A îndrăznit cineva să te supere? Poate cauţi răspunsuri la întrebări faţă de care nu există răspuns.

- Dacă nu există răspuns, această umilă roabă nu îndrăznea să întunece fericirea stăpânului ei soţ. Dar răspunsul se află într-o carte. Dacă aş găsi cartea, aş găsi şi răspunsul pe care îl caut. Aş putea termina compendiul meu, pe care îl scriu pentru plăcerea împăratului.

- Să-mi povesteşti despre carte, porunci Împăratul curios.

Când Doamna Ta-min a terminat să povestească, Împăratul a bătut din palme şi a râs bucuros.

- Ştiu cine le va găsi, am omul potrivit. Li-Ping e cea mai bună iscoadă!

Şeful Cancelariei, mandarinul Lan-go Ape Liniştite, mi-a poruncit să mă prezint imediat la el. Am ştiut imediat că e ceva important, îl vedeam plimbându-se neliniştit în jurul mesei, cu mâinile încrucişate la spate. Am lăsat supa neterminată şi m-am repezit la Palat. Asta a fost acum mai bine de şapte ani.

M-a prezentat Împăratului. Îl ştiam bine - gras, cu barba despicată, pleşuv, îmbrăcat în mătase aurie, cu pelerina azurie pe umeri. O ştiam şi pe doamna Ta-min-ao, îi admirasem nu o dată drăgălăşenia. Dacă s-ar fi aflat că o privesc uneori îmbăindu-se, ea s-ar fi roşit ca o piersică, iar mie Împăratul mi-ar fi luat capul! Sau poate că nu, s-a dovedit că are mare nevoie de mine.

M-am prăvălit cu faţa pe podea şi m-am târât până la podiumul unde cei doi soţi stăteau pe perne. Mandarinul rămăsese tremurând afară, în faţa uşii.

La un semn al Împăratului, doamna Ta-min a început să-şi spună din nou povestea. Deşi nu mă puteam opri să-i sorb glasul melodios de pe buze, am memorat toate cuvintele, chiar şi pauzele dintre ele.

- Unde e cartea? a întrebat Împăratul, răstit. Am ridicat fruntea şi am privit în jur.

- Nevrednicul acesta de sclav vede multe cărţi. Ar putea aduce cartea dacă ar şti cum arată...

Împăratul s-a întunecat, domana Ta-min la fel. În încăperea tronului se făcuse parcă mai întuneric...

- Nu este nimic de făcut? murmură ea, ca un şirag de picuri de rouă căzând de pe o frunză într-un tău.

Am stat şi m-am gândit, apoi m-am luminat.

- Nevrednica iscoadă are o idee - dacă prealuminaţii mei stăpâni au încredere în ea.

- Să aud, porunci scurt Împăratul.

- Unde este cartea, este şi femeia străină. Cartea nu a văzut-o nimeni, dar pe străină a văzut-o învăţatul Pun al Treilea. În măreţul oraş care are cinstea să adăpostească pe prea-înălţatul Fiul al Cerului sunt multe străine, unele au chiar ochi albaştri. O să-i cer învăţatului să mi-o descrie. O să găsesc cu certitudine femeia, şi atunci o să găsesc şi cartea.

Doamna Ta-min-ao s-a bucurat, a bătut din palme. Râsul ei a sunat ca nişte clopoţei la templu, când briza serii începe să adie. Împăratul s-a luminat şi el la faţă. A făcut un gest şi s-a deschis uşa pentru a permite stăpânului meu, Marele Cancelar Ape Liniştite, să intre. Când a ajuns pe brânci alături de mine, Împăratul Galben i-a poruncit.

- Să-i dai iscoadei o pungă plină cu rubine. Să o caute pe străină, să aducă la mine cartea!

Ne-am târât afară din încăpere. În Cancelarie, mandarinul mi-a azvârlit o pungă. M-a întrebat dacă mai am nevoie de ceva. Mi-a poruncit să duc la bun sfârşit căutarea în cel mai scurt timp. Trebuie să-ţi spun că Ape Liniştite nu va vedea împlinirea căutării mele, a fost înlocuit cu un alt mandarin şi a murit de inimă rea...

I-am cerut să mi-l dea pe Gao-La al Cincilea, neîntrecut în a picta portrete. Împreună ne-am dus la învăţatul Pun şi, pe baza descrierilor acestuia, după câteva încercări nereuşite, Gao-La a putut să le deseneze pe străină şi pe fata ei. Am privit în jur, dar nu erau în oraş. Am ridicat privirile şi le-am aruncat în depărtări - nu erau pe cuprinsul marii împărăţii a Cingului!

- Nu se poate, a zis învăţatul. Am vorbit cu ele acum câteva luni. Oricât de repede ar fi umblat, tot trebuia să fie încă în Citan...

Am privit încă o dată spre Apus - după descrierea lor era evident că erau locuitoare ale acelor îndepărtate ţinuturi - şi iată că le-am zărit în mijlocul unei caravane! M-am dus cu răspunsul la Marele Cancelar.

- Asta este ceva care trebuie spus Împăratului, se hotărî el. Doamna Ta-min a primit vestea destul de uşor, dar Împăratul Galben nu a vrut să recunoască înfrângerea.

- Să le urmezi! Când le găseşti, să le iei cartea, sau să faci o copie. Ai punga cu rubine. Ape Liniştite îţi va da mărfuri, să te alături unei caravane. Ne aduci informaţii şi despre ţările pe care le străbaţi, mai ales despre hyung-ai şi kapcâni.

Nu are rost să-ţi povestesc tot drumul. A durat mai bine de patru ani, nefăcând niciunde un popas mai lung de o săptămână. Prin darul meu am reuşit să feresc de mai multe ori caravana de atacuri, dar tot am pierdut mărfuri, animale şi oameni. Eu am rămas doar cu punga - deşi am cheltuit câteva pietre. Am aflat multe despre ţările vizitate, despre popoarele care le locuiesc. Chiar dacă puteam să le văd de departe, până nu-i cunoşti pe oameni, nu cunoşti cu adevărat un loc. Am cunoscut albini pe drum, am ajuns să iubesc acest popor. De trei ani stau aici, la marginea ţinutului lor. Le-am învăţat şi limba.

(Povestea Iscoadei, Cap. 22,
În căutarea lui Harap Alb, vol 1)