Povestea Urâtei 1 (În căutarea lui Harap Alb)

Povestea Urâtei 1 (În căutarea lui Harap Alb)

S-a întâmplat de mult, de mult de tot, pe când saxii începuseră să atace spre apus. Un mare rege s-a ridicat atunci împotriva acestor păgâni - căci ei nu se închinau atunci Marelui Zeu! - şi i-a oprit, apoi respins, de au ajuns tocmai până în Albia de au cerut sălaş, trăind şi acum prin unele oraşe, mai ales pe sub munte.

Şi acel rege vestit, Arostus pe numele lui, se înconjurase de războinici voinici, ca în basme. Toţi îi erau credincioşi şi îşi dovedeau vitejia călătorind prin ţinuturile lor îndreptând nedreptăţile, luptându-se cu tâlharii şi vrăjitorii cei răi, şi mai ales adunându-se sub flamura lui Arostus să stea în faţa năvălitorilor, căci nu numai saxii au vrut să cotropească pământurile lor bogate... Se zice că aşa de frumos era în acel ţinut, Lorint, că şi zânele trăiau acolo printre oameni!

Avea regele obiceiul ca la toate marile sărbători lăsate de către Marele Zeu şi Sfântul Prunc să fie spre bucuria oamenilor, să poruncească vitejilor să se adune în jurul unei mese rotunde, la care toţi stăteau egali. Şi fiecare îşi povestea aventurile prin care trecuse între cele două sărbători. Dar cea mai mare sărbătoare era ziua Naşterii Pruncului.

Se întâmplă ca într-un an de Ziua Naşterii Pruncului, oastea lui Arostus tocmai învinsese definitiv pe saxi şi vitejii se bucurau împreună de pacea pe care o aduseseră în ţinut, că iată cum intră în sala uriaşă o domniţă frumoasă ca în vis. Îmbrăcată cu totul în roşu, cu părul galben lung până la mijloc, cu bijuterii mândre pe ea, părea o regină - părea chiar mai frumoasă decât regina Junera, soţia lui Arostus, neam din neamul zânelor!

Se apropie domniţa cea frumoasă de masă şi se închină regelui, spunându-i:

- Îţi aduc închinăciune, rege Arostus, şi te felicit pentru măreaţa ta victorie. Ştiu că eşti viteaz şi puternic, că nimeni nu-ţi poate sta în faţă. De aceea vin în faţa ta să mă plâng de nedreptatea pe care mi-a făcut-o un ticălos de cavaler care nu vrea să-ţi recunoască puterea şi stăpânirea.

- Spune, cinstită domniţă, i-a răspuns cuviincios Arostus, care găsea vorbe bune şi pentru nobili, şi pentru cei umili.

- Este acest cavaler numit Rasan Basan, în Castelul Malpery. Şi de acolo, de câte ori vede trecând cineva, iese cu putere şi-l calcă, îl ucide ori îl ia prins şi-l duce în fortăreaţa castelului său. Iar noi, eu şi cu iubitul meu soţ, ne-am întors dintr-o călătorie trecând în neştiinţa noastră prin apropierea Castelului Malpery. Soţul meu a fost şi el în oastea ta, rege Arostus, luptând împotriva saxilor, iar de la bătălie s-a întors rănit. De aceea, când a ieşit Rasan Basan împotriva noastră, el nu s-a putut împotrivi. Iar ticălosul de cavaler l-a legat, aşa rănit cum era, pe cal, şi l-a luat cu el. Iar cum eu încercam să mă împotrivesc şi îi căzusem la picioare, rugându-l să ne păsuiască, mi-a dat o palmă, crăpându-mi buza!

Auzind de această fărădelege, toţi vitejii de la masa regelui săriră în picioare, bătând cu săbiile în masă şi jurând că nu vor găsi linişte până nu vor pedepsi un ticălos care se dă drept cavaler, dar încalcă poruncile cavaleriei, lovind o doamnă frumoasă şi fără apărare. Dar regele Arostus se ridică şi el în picioare şi zise:

- Precinstita domniţă a venit drept la mine, cunoscând în mine un apărător al celor năpăstuiţi şi un răzbunător a celor umiliţi. Aşadar, mie mi se cuvine să iau armura şi armele şi să pornesc spre Castelul Malpery, să înfrunt acel ticălos Rasan Basan. Să mergem, domniţă!

Şi chiar în acel ceas, îndemânatecii scutieri ai regelui îl îmbrăcară în armura lui din oţel strălucitor, îl încinseră cu vestita lui sabie Xaliba, şi îi dădură în mână un scut ţeapăn şi o lance lungă şi puternică. Pe calul său fără seamăn, Velandir, porni regele cu domniţa în spatele şeii lui, căutând să ajungă cât mai grabnic la castel. Şi ajunseră după câteva zile, după ce trecură printr-o pădure vrăjită, o mlaştină fără capăt şi un lanţ de munţi cu vârfurile ascuţite ca un fierăstrău.

Acolo, pe o insulă în mijlocul unui lac, se înălţa un castel construit din blocuri de piatră neagră, cu donjonul din piatră albăstruie, lucitoare. Duse Arostus la buze cornul său de vânătoare şi lansă chemarea lui de înfruntare. De trei ori sună în corn. Cu un zornăit de lanţuri, poarta grea de lemn se lăsă ca un podeţ peste canalul ce despărţea insula de mal, şi pe acest podeţ păşi un cavaler îmbrăcat complet în negru, înalt cât un uriaş din vechime. Iar calul lui, tot atât de negru, părea chiar mai uriaş, aşa încât cei doi păreau mari cât o casă de om gospodar. Faţa cavalerului nu se vedea, fiind acoperită de vizieră. Din dosul vizierei se auzi strigătul înăbuşit al cavalerului:

- Rege Arostus, te dovedeşti viteaz şi cavaler, dar fără pic de minte! Nu e dat regilor să-şi lase ţara în izbelişte doar pentru a participa la aventuri cavalereşti. Ceea ce ţi se va întâmpla îţi va folosi spre învăţare de minte!

Regele Arostus era viteaz şi puternic, nu o dată făcuse dovada acestor calităţi. Deci, el nu se sperie, ci îşi lăsă viziera şi dădu pinteni calului - după ce lăsase domniţa jos de pe cal. Nu observase surâsul ei maliţios...

Şi, în timp ce Velandir se apropia ca o săgeată de podeţul pe care Rasan Basan aştepta liniştit, regele lăsă lancea în jos, gata să ia cavalerul în ea. Numai că, deodată, calul se opri ca împiedicat într-o mlaştină. Iar braţele viteazului căzură fără vlagă, scăpând scutul şi lancea. Se simţea Arostus fără putere, nici un cuvânt nu era în stare să spună.

- Haha, râse aspru cavalerul cel negru. Ai văzut, Arostus, cum ţi-ai pus ţara în cumpănă? Dreptate avea sora ta şi stăpâna mea, zâna Moriana, să spună că nu meriţi tronul.

Văzu atunci Arostus domniţa venind veselă spre podeţ. Vraja se îndepărtase şi în locul feţei frumoase şi dulci regele văzu chipul propriei lui surori, frumos dar plin de răutate.

- Hei, frate! Ţi-am zis eu că mintea îţi stă în lance. Ar trebui să poruncesc să ţi se taie capul! Dar pentru că ţara Loriant este şi ţara mea, te las să pleci pentru a-ţi pregăti urmaşul. Iar într-un an să fii înapoi, aşa cum o să-mi juri că o vei face. Altfel, ceasul ţi-a venit chiar acum!

Jură Arostus, neavând încotro. Înainte să plece, strigă zâna Moriana în urma lui:

- Pieirea o să-ţi vină de la o femeie, frate! Ţi-am zis întotdeauna să le cunoşti bine - sunt jumătate din populaţia stăpânirii tale. Dacă într-un an şi o zi de azi te întorci şi-mi spui care este lucrul pe care şi-l doreşte o femeie mai mult şi mai mult pe lumea asta, o să te iert.

Se întoarse Arostus trist la cetatea lui Galinore, unde îl aştepta toată curtea. Şi acolo le povesti întâmplarea prin care trecuse, fără să ascundă nimic. Aşa că toţi se întrebară care o fi lucru preţuit mai mult şi mai mult de femei. Întrebară mai întâi pe doamne şi domniţe: soţiile, mamele, fiicele, surorirle mândrilor cavaleri. Fiecare răspunse ba că una, ba că alta: care că cel mai de preţ lucru este frumuseţea, sau arta, sau averea, aurul, bijuteriile, hainele scumpe, prietenia, dragostea, curtenia, vorba frumoasă, şi tot aşa... Dar aşa de multe răspunsuri primi bietul rege, încât nu se putu hotărî care ar fi răspunsul aşteptat de Moriana. Porniră atunci cavalerii prin împărăţie şi întrebară toate femeile, şi nobile, şi soţii de negustori, de meşteri, la urmă slujnice şi ţărănci... Răspunsurile acum erau şi mai diferite. Uneia îi plăcea o mâncare deosebită, alteia o rochie, unei a treia un cal frumos... Ba o cerşetoare zise că o bucată de pâine e lucrul care ar mulţumi-o cel mai mult!

Trecuse aproape anul, iar regele îşi luă rămas bun de la toţi şi porni din nou spre castelul din mijlocul lacului, Malpery. De data asta porni alături de rege iubitul lui nepot, viteazul Guvin. Pe când treceau prin mlaştină, iată că se întâlnesc cu o femeie. Îmbrăcată toată în verde, de un verde ca mătasea broaştei, părea că se ridicase chiar atunci din mlaştină. Şi faţa îi era ca de broască. Cu botul mare şi dinţi galbeni şi lungi, cu bube urâte pe faţă şi ochi sticloşi, vineţii, cu o dungă ca la şerpi... Pe spate avea o cocoaşă, tot o cocoaşă avea între sânii mari şi căzuţi, iar fundul îl avea mare ca o iapă. Părul rar şi unsuros îi atârna zburlit şi liber până pe umerii largi şi căzuţi. Mâinile scurte şi puternice se sprijineau pe un toiag, încercând să o ţină dreaptă. Pielea mâinilor părea pătată, iar gheare lungi şi încovoiate terminau degetele noduroase.

- Hihi, hâsâi ea, răguşit. Duceam cap la tăiam, nu ştiam răspuns.

- Ba îl ştiu, zise regele. Am întrebat toate femeile.

- Femei spuneam ce el credeam. Moriana ştiam altcum...

- Şi tu ştii ce răspuns aşteaptă soră-mea? o întrebă Arostus, plin de o nouă speranţă.

- Ştiam! Da' nu spuneam geaba, vream răsplat.

- Îţi jur că îţi voi da ce-mi vei cere, promise Arostus.

- Majestate, se împotrivi tânărul Guvin, nu promite fără să ştii pe ce. Poate te va înşela.

- Hihi, nobil cavaler nu credeam. Spuneam tain, răsplat ceream când veneam înapoi. Nu adevărat, nu veneam, hihi....

- Dacă ne întâlnim din nou, o să-ţi dau ce-mi ceri - dacă este lucru de virtute.

- Virtute eram, zise femeia, apropiindu-şi buzele groase de urechea regelui să-i spună taina. Nu uitam, promis eram, mai spuse ea la despărţire.

Porniră cei doi mai departe. Iată că ajung în faţa lacului şi podeţul se coboară, legând insula de mal. Apare cavalerul cel negru, Rasan Basan, călare, iar în urma lui păşeşte sprintenă zâna cea rea, Moriana.

- Ei, frate, zise ea, văd că te-ai întors cu credinţă. Ştiu că nu-ţi lipseşte aceasta. Ai adus răspunsul?

- Am adus mai multe răspunsuri, recunoscu Arostus. Şi începu să i le spună pe rând, aşa cum le ştia. Dar farmazoanca dădea numai din cap, refuzându-le, iar calul cel negru scurma cu copita nerabdător în lemnul podeţului.La urmă, zise zâna:

- Măi frate, de ţi-ar fi fost credincioase femeile de la curte, ţi-ar fi spus. Ţi-ar fi spus iubita ta soţie... Aşa, cavalerul meu îţi va lua capul.

- Ia-l pe-al meu, zise atunci viteazul şi credinciosul Guvin, păşind în faţă. Lasă-l pe rege să plece. Dacă ai trebuinţă de un cap, îl ai pe-al meu.

- Aha, nepoate, îi eşti credincios unchiului tău... Nu, nu-mi trebuie capul tău. Mai bine mergi tu şi ia în stăpânire ţara, cu încuviinţarea regelui.

Dar Arostus îşi amintise de cele câteva cuvinte spuse de femeia cea urâtă şi întrebă:

- Nu cumva ceea ce preţuieşte mai mult şi mai mult o femeie este să aibă putere asupra bărbatului ei?

Zâna Moriana se înnegri la faţă de supărare, căci acesta era răspunsul aşteptat de ea.

- Numai ticăloasa de Randal a putut să-ţi dezvăluie taina! Bine, de data asta ai scăpat de mine. Să văd cum o să scapi de soartă.

Furioasă, se întoarse pe călcâie şi dispăru sub bolta porţii, urmată de Rasan Basan. Cu un zornăit de lanţuri, podeţul se ridică şi cei doi se treziră singuri pe malul lacului cu ape întunecate. Bucuroşi, porniră spre casă.

va urma

Cenaclu Literar: