Frantz Schubert

Frantz Schubert

FRANTZ SCHUBERT
(1797 - 1828)

 

„Muzica mea este produsul talentului şi al nefericirii mele.
Iar publicul pare atras mai ales de piesele scrise în
cele mai grele momente ale vieţii mele."

Frantz SchubertDeşi în ultimul deceniu muzica veche (sec. 14-17) a pătruns con-siderabil în rândurile melomanilor, cea mai populară perioadă din istoria muzicii continuă să rămână romantismul. El cuprinde întregul secol al 19-lea şi se caracterizează prin intensităţi emoţionale extreme, pendulând permanent între jubilaţie şi disperare. Cu apetenţa sa pronunţată către subiecte profunde, de multe ori tragice, către mister sau legendă, muzica romantică stăpâneşte încă, atotputernică, preferinţele muzicale ale melomanilor de pretutindeni. Primii paşi către noua perioadă stilistică fuseseră deja făcuţi de Ludwig van Beethoven. Titanul din Bonn reuşise însă să ţină în frâu furiile ce aveau să se dezlănţuie puţin mai târziu, rostogolindu-se furtunos pe parcursul unui secol întreg. Cutia Pandorei va fi deschisă larg de Franz Schubert. Pe parcursul unei vieţi extrem de scurte (31 de ani), compozitorul german va crea o incredibilă cantitate de muzică, cuprinzând - între altele - peste 600 de lied-uri şi 9 simfonii. Viaţa de-a pururi tânărului muzician se va desfăşura aproape în întregime în jurul Vienei, dar creaţia sa va fi punctul de plecare într-o călătorie muzicală fantastică, care va îmbarca toţi compozitorii marcanţi până târziu, după 1900.

§

Franz Peter Schubert s-a născut la 31 ianuarie 1797 în Himmelpfortgrund, o suburbie a Vienei. Tatăl sau, Franz Theodor, era intendentul şcolii parohiei, iar mama - Elisabeta, născută Vietz - casnică. Baiatul era al patrulea născut (ceilalţi erau Ignaz, Karl şi Ferdinand), iar mai târziu familia avea să se mai îmbogăţească cu o fetiţă, Maria Theresa. În casa părintească se făcea muzică în mod frecvent. Serile erau mereu înmiresmate de sunetele cvartetelor de coarde cântate de fraţii lui Franz (violonişti) şi conduse cu autoritate de bătrânul Schubert, la violoncel. În curând, mezinul avea să li se alăture, la violă. Primele lecţii muzicale i-au fost date, bineînţeles, de tatăl său şi de fratele mai mare, Ignaz. Puţin mai târziu, lecţiile aveau să fie continuate cu organistul bisericii şi cu maestrul de cor. Acesta din urmă era uimit de viteză cu care băiatul asimila totul: „Pare să ştie lecţia încă înainte de a începe să i-o explic".

În 1808, Franz câştigă o bursă care îi aduse un loc în corul capelei imperiale şi îi asigură educaţia la Stadtkonvikt, şcoala cea mai importantă (pentru ne-aristocraţi) a Vienei. Contactul cu viaţa de internat şi cu disciplina a fost brutal. Copiii sufereau adesea de frig şi de foame, dar după ce băiatul se acomodă cu regimul aspru, fu departe de a fi nefericit. Schubert a fost inclus în orchestra şcolii (ca violonist), unde a fost repede promovat concert-maestru. Mai mult, în absenţa dirijorului, Schubert a fost rugat să conducă el-însuşi orchestra. Tot în această perioadă încep să apară primele încercări de creaţie muzicală. Fragedul muzician nu prea arăta altora tentativele sale creatoare, fiind stăpânit de o timidate care-i va marca întreaga carieră. Continua însă să scrie cu pasiune, fiind alimentat din belşug cu hârtie muzicală de către noul său prieten, Josef Spaun, care avea să-i rămână alături până la capăt. Încercările sale nu aveau să rămână fără ecou şi într-o bună zi, unul dintre primele lied-uri scrise de copilul de 12 ani ajunse pe biroul nimeni altuia decât atotputernicului Antonio Salieri, compozitor al Curţii şi - printre multe altele - directorul şcolii. Salieri se afla pe atunci în culmea faimei sale, fiind considerat autoritatea absolută în mate-rie. Impresionat de ceea ce văzuse, celebrul muzician îşi aplecă ochii mai atent asupra copilului şi acceptă să îl ia ca elev. În 1812, vocea lui Schubert se "sparse" (cum se întâmplă la majoritatea bă-ieţilor adolescenţi), făcându-l inutilizabil în corul Capelei Imperiale şi obligându-l astfel să părăsească şcoala. Cu toate acestea, Salieri continuă lecţiile în particular cu talentatul său elev, cel puţin încă trei ani. Unul dintre primele examene serioase la care-l supuse atotputernicul sau profesor a fost scrierea unei... opere. Dupa ce schiţele au fost gata, Salieri exclamă: „Franz'l , tu poţi face orice! Eşti un geniu." În acelaşi timp cu lecţiile private pe care le datora generozităţii celebrului său mentor, Schubert urmă cursurile unui colegiu ce pregătea profesori şi, în 1814, deveni asistent în şcoala tatălui său. Serviciul militar fiindu-i refuzat (datorită staturii sale scunde), Franz va continua să funcţioneze ca asistent până în 1818. Se pare că muzicianul a fost un profesor mizerabil. Ura din toată inima aceasta îndeletnicire care-l împiedica să se dedice în întregime creaţiei muzicale. Nu era de loc atent la ceea ce se petrecea în clasa, nu-i păsa de comportarea elevilor, nici de frecvenţa lor la cursuri. Mintea îi era în întregime ocupată de conceperea unor noi melodii sau armonii nemaiauzite. Zidurile clasei îi apăreau ca o închisoare şi nu putea exista o fericire mai mare decât aceea când cursurile se terminau. Nopţile erau dedicate în întregime scrisului. Numai în anul 1815, Schubert produce două simfonii, două mese, cinci opere, patru sonate, câteva lucrări corale mai mici şi... o sută patruzeci şi şase de lied-uri!

§

Întrucât Schubert nu este numai primul mare Romantic, dar şi creatorul lied-ului german, se cuvine a se face câteva precizări în acest sens. Lied-ul (cântec, în germană) este considerat astăzi una dintre cele mai rafinate forme de artă vocală. Liedurile sunt interpretate de voce şi pian, adesea pe versurile unor poeţi cunoscuţi. Specifică acestei forme muzicale este legătura  indisolubilă dintre muzica şi text, cel mai adesea muzica venind să adauge versului profunizme şi complexitate. Schubert este regele de necontestat al lied-ului, deşi el a fost urmat în acest sens de alţi mari compozitori, precum Schumann, Brahms, Ceaikovski etc. În muzica românească, un examplu remarcabil este ciclul Şapte cântece pe versuri de Clément Marot de George Enescu. Ideea de ciclu - grup de lied-uri supuse aceleiaşi teme majore - îi aparţine tot lui Schubert, el fiind autorul unor cicluri remarcabile precum Winterreise (Călătorie de iarnă) şi Die Schöne Müllerin (Frumoasa morăriţă). Melodiile create de marele compozitor german sunt seducătoare şi odată auzite, pătrund în sufletul şi mintea oricărui meloman. Complexitatea sentimentelor sugerate cu mijloace aparent simple este unică în literatura muzicală şi face din Schubert un prinţ incontestabil al melodiei.

În limba engleză, alaturi de cuvântul original (lied), folosit pe scara largă, mai este în uz şi termenul de art song.

§

Aşadar, în anul de graţie 1814, într-o cămăruţă prost încălzită, cufundat în maldăre de hârtie, Franz Schubert scria cel de-al 30-lea cântec al său, fără să ştie că în acel moment se crea primul lied din istoria muzicii. Acesta a fost inspirat de un poem al lui Goethe, "Gretchen am Spinrade" (Gretchen la vârtelniţă) din capodopera Faust. Aşa cum am mai spus, anul următor (1815) avea să aducă mai mult de 140 de lied-uri, printre care prima capodoperă schubertiană: lied-ul Erlkönig (Regele Elfilor), inspirat tot de un poem goethean, bazat la rândul său pe o veche legendă germanică. În numai două minute, cât durează această lucrare, Schubert pune bazele estetice ale întregului Romantism muzical: mister, dramatism, situaţii şi trăiri extreme, deznodământ tragic. Vor urma multe alte lied-uri pe versurile marelui poet german. Prietenii compozitorului îl vor împinge pe acesta să-i trimită lui Goethe creaţiile sale, dar poetul - ajuns pe piscul gloriei -  nu va catadicsi să le acorde atenţie. Doar cu doi ani înainte de moartea sa, ascultând Erlkönig, va recunoaşte cu lacrimi în ochi că „aceasta este o capodoperă".

În această perioadă, viaţa lui Schubert este lipsită de elemente spectaculoase. Îşi face mulţi prieteni (în ciuda aspectului sau bondoc, avea un talent deosebit în a lega prietenii durabile). În afara prietenilor de la colegiu care îi rămăseseră credicioşi (mai ales Josef Spaun) compozitorul leagă prietenii strânse cu Mayrhofer (poet), Franz von Schober (un aristocrat de o inteligenţă strălucită), şi mai ales cu baritonul Johann Michael Vogl, un cântaret capabil şi - mai important! -  la modă, care va introduce lied-urile schubertiene în saloanele vieneze, creând o adevarată patimă în casele capitalei austriece. Aceşti artişti au fost nucleul a ceea ce s-a numit „Schubertiade", petreceri-concert în care numai muzica tânărului compozitor era auzită. Acest soi de petreceri au devenit repede foarte populare, căci reuneau oameni de artă şi litere. În scurt timp toată capitala austriacă se îndeletnicea cu astfel de petreceri - cu sau fără Schubert, dar întotdeaună cu muzica sa. Din pacate ele nu aduceau nici un avantaj material tânărului compozitor.

Desi foarte popular, muzicianul a încercat fără succes să-şi publice lucrările, iar lumea muzicii profesioniste şi publicul de concert continuau să-l ignore. Schubert se afunda în sărăcie din ce în ce mai mult (îşi dăduse demisia din postul de profesor şi trăia din contracte sporadice). În 1821, prietenii săi iau iniţiativa de a-i vinde "Erlkönig" prin subscripţie publică. Succesul a fost considerabil, iar banii rezultaţi i-au permis muzicianului să-şi publice alte lucrări şi să-şi procure un... pian! Din păcate, nici una dintre publicările ulterioare nu i-au adus compozitorului banii necesari supravieţuirii, iar drepturile de autor erau aşa de neînsemnate, încât de-abia reuşeau să acopere costul unei mese zilnice. Cu toate acestea, din pana sa măiastră continuau să se scurgă fluvii învăluitoare de muzică. Sunt anii în care apar Simfoniile 1 - 7, sonatele pentru pian, sute de lied-uri şi - în 1822 - astăzi celebra sa Simfonie Neterminată.  Cauzele pentru care Schubert nu a terminat niciodată această simfonie (are numai două părţi, din cele patru câte ar trebui să aibă) sunt neclare. Este de presupus că Franz nu s-a mai crezut în stare să creeze încă două părţi la acelaşi nivel de frumuseţe şi perfecţiune. În acelaşi an, compozitorul termină partitura unei opere (Alfonso und Estrella), pe care i-o arată lui Carl Maria von Weber. Acesta - încă purtându-i pică pentru critica severă pe care Schubert i-o făcuse cu ani în urma pentru opera Euryanthe - îi transmise sec: „Primele opere, ca şi primii căţeluşi, trebuiesc înecate".

La sfirşitul lui 1822, Schubert contractează o boală venerică (probabil sifilis) şi anul următor va fi un an de suferinţa şi recluziune. Cu toate acestea, compozitorul continuă să scrie. 1823 este anul creării ciclului de lieduri "Die Schöne Müllerin" (Frumoasa morăriţă), una dintre capodoperele genului. Anul se va încheia cu muzica de scenă pentru piesa Rosamunde, devenită astăzi  unul dintre „şlagărele" scenei simfonice. Atunci însă, dupa premieră, un critic scria: „Herr Schubert demonstrează originalitate, dar şi ciudăţenie. Tânărul trece printr-o fază creatoare din care speram să iasa cât mai repede şi mai nevătămat. În prezent el este mult prea aplaudat (!!!!); fie ca pe viitor să nu se plângă de prea-puţina recunoaştere (!!!)" Semnele de exclamare îmi apartin, evident, şi nu fac decât să sublinieze obtuzitatea revoltătoare a aşa-numitului critic muzical, care înţelege situaţia otova, până la a răsturna complet starea de fapt: nerecunoscut în timpul vieţii („prea mult aplaudat"?!?), sărac şi lipsit de mijoace, Schubert va fi celebrat de generaţiile viitoare nu numai ca un mare compozitor, dar ca un punct de plecare în Istoria Muzicii („prea-puţina recunoaştere"?!?).

Primele luni ale lui 1824 au fost din nou nefericite. Bolnav, fără un ban în buzunar şi bântuit de sentimentul acut al ratării, compozitorul scrie unui prieten: „În fiecare noapte când mă duc la culcare sper să nu mă mai trezesc. Fiecare dimineaţă redeschide rănile zilei de ieri... Sunt cel mai nefericit şi lipsit de noroc om din lume." În disperată nevoie de bani, muzicianul revine la Curtea contelui Esterházy (de unde plecase cu câţiva ani în urmă). Viaţa părea mai bună cu el acuma. Scrie neîncetat, înşirând capodopere ca mărgelele pe sfoară: marea simfonie în Do Major (Nr. 9), ciclul de lieduri Winterreise (Călătorie de iarnă), cvintetul Păstrăvul, ultimele sonate pentru pian, Impromptus şi Momentele muzicale.

Ultimii ani ai muzicianului s-au desfăşurat fără evenimente deosebite şi au fost dedicaţi în întregime scrisului. Toate celelate preocupări (de parvenire şi promovare) par a fi fost lăsate baltă. Este greu de crezut că Schubert nu ar fi fost conştient de geniul său. Timiditatea sa excesivă, alimentată de obsesia originii sale umile, l-au făcut însă să fie rezervat şi ezitant, împiedicându-l să se „marketeze" (dacă îmi este permis un termen atât de venal şi îngrozitor de... modern) cum trebuie. Viaţa sa a fost în întregime dedicată creaţiei muzicale, iar mijloacele de subzistenţă (precare) i-au provenit din publicări sporadice şi din profesorat (la fel de sporadic).

Cel mai important eveniment din ultimii ani de viaţă a fost fără îndoială vizita sa la căpătâiul muribundului Beethoven (1827). Schubert îl adora pe Titanul din Bonn cu o fervoare aproape mistică. Când a auzit că Maestrul îi văzuse câteva din partituri şi avusese numai cuvinte de laudă despre ele, Franz şi-a adunat toată îndrăzneala de care era în stare şi s-a dus să-l viziteze pe ilustrul său înaintaş. A stat la căpătâiul său aproape o zi, fără să se mişte. La funeraliile ce au urmat în scurt timp, Schubert a fost unul dintre purtătorii de drapel. În orele ce au urmat funebrei ceremonii, muzicianul şi prietenii săi s-au dus la o tavernă spre a comemora trecerea în nefiinţă a marelui muzician. Ca într-o străfulgerare profetică, Schubert şi-a rugat prietenii să promită solemn că, dacă va fi să moară şi el, să-l înmormânteze lângă Beethoven. Această premoniţie sumbră avea să se împlinească la nici un an de la întâmplările de mai sus.

Abia în ultimul an al vietii (1828) Schubert va avea parte de un concert public (unicul!), dedicat în întregime muzicii sale: Musikverein-Wien a avut un succes răsunător în acea seară atât din partea publicului, cât şi din punct de vedere financiar, deşi criticii vienezi importanţi nu au fost prezenţi în sală. Sănătatea compozitorului era însă în cădere liberă. Boala contractată în 1823 (sifilisul) şi munca istovitoare la care se supusese fără milă, îşi arătau colţii. În octombrie se declanşează o febră tifoidă, ca rezultat al consumării de apă contaminată. Ultimele săptămâni ale muzicianului au fost petrecute în mijlocul prietenilor săi, în casa fratelui său, Ferdinand. Schubert nu ştia că moare. Făcea cu frenezie planuri de viitor: schiţe pentru noi compoziţii, revizuiri de partituri, chiar contractase lecţii de contrapunct, şi pentru prima oară avea speranţe că muzica sa va fi, în sfârşit, recunoscută. 

În noaptea de 16 Noiembrie 1828, o febră acută se declanşează. Avea să dureze trei zile şi nopti, timp în care compozitorul se va chinui îngrozitor, pradă unor dureri inumane. În seara dinaintea morţii sale, îl chemă pe Ferdinand la căpătâiul său şi-l imploră: „Ferdinand, te conjur, du-mă în camera mea, nu mă lăsa în colţul ăsta uitat de lume!" Contrariat şi îndurerat, fratele mai mare îi răspunse: „Franz, iubitul meu frate, dar te afli în camera ta!" Răspunsul veni, năucitor: „Nu, imposibil... Pentru că Beethoven nu este aici." A doua zi de dimineaţa, îl chemă din nou pe bunul Ferdinand: „Spune-mi, zac alături de Beethoven?" Acesta, cu ochii şiroind de lacrimi, confirmă ceea ce mezinul vroia să audă. „Atunci, Ferdinand, sunt atât de fericit!" În aceeaşi zi, la orele 3 după-amiază, bunul Dumnezeu se îndură de chinuita sa creatură şi o eliberă pentru totdeauna de griji şi dureri. Franz Schubert trecuse Styxul şi îşi începea lunga sa călătorie peste veacuri, purtat de memoria colectivă a umanităţii în galeria marilor creatori.

Două zile mai târziu, conform dorinţei exprimate de atâtea ori, trupul tânărului compozitor fu aşezat în cimitirul Währing din Viena, lângă cel al lui Beethoven. Peste ani, ei vor fi exhumaţi împreună şi mutaţi în Cimitirul Central al capitalei austriece.

La scurtă vreme de la moartea sa, un concert comemorativ avu loc. Cu banii strânşi din acest concert, prietenii îi ridicară un monument demn de talentul său neasemuit.

Capodoperele lui Schubert aveau să zacă încă ceva timp prin rafturi prăfuite. Simfonia în Do major, de exemplu, avea să fie descoperită de Robert Schumann, care va insista pe linga Felix Mendelssohn să o interpreteze. Uvertura Rosamunde a fost descoperită şi mai târziu, de Sir Arthur Sullivan şi Sir George Grove, în podul unui farmacist vienez.

Târziu, dar definitiv, spiritul lui Schubert îşi va lua revanşa, cucerând fără drept de apel scenele lumii şi inimile melomanilor. Mai mult, numele său se află la loc de frunte în toate dicţionarele şi tratatele muzicale, ca cel al deschizătorului Romantismului muzical. Se spune astăzi, pe buna dreptate, că Franz Schubert a închis porţile Clasicismului cu o mână, în timp ce cu cealaltă deschidea larg pe cele ale noului stil care avea să facă ravagii în minţile şi sufletele iubitorilor de frumos de pretutindeni. Mai presus de orice, însă, nefericitul creator este autorul unor melodii de o frumuseţe inegalabilă, geniul său manifestându-se plenar în teme muzicale unice. Paradoxul necruţător al existenţei omeneşti este reflectat cel mai bine aici: omul care a suferit cumplit în timpul vieţii sale (frig, foame, boală, sărăcie, ignorare totală) a dăruit omenirii unele dintre cele mai frumoase melodii scrise vreodată. Năpăstuit de soartă cu un destin mizerabil, el a găsit de cuviinţă să-i răspundă răspândind în jurul său Frumuseţe şi Bunătate.

Poate că, ascultându-l pe Schubert, mulţi dintre novicii într-ale muzicii „serioase" vor fi captivaţi de lumea aceasta specială şi vor fi atraşi către labirinturile sonore, metafizice şi filosofice încrustate în ea.

AUDITII ESENTIALE*

  • Simfoniile nr. 8 (Neterminată/Unfinished), 9 (Marea Simfonie în Do major/ Great C  Major Symphony),
    precum şi nr. 2, 4, 5. Uvertura "Rosamunde" (Rosamunde Overture)
  • Lied-ul şi/sau Cvintetul "Păstrăvul" (Die Forelle/ The Trout) pentru pian şi cvartet de coarde
  • Cvartetele 12, 13 şi 14 "Fata şi moartea" (The Death and the Maiden")
  • Ciclul de lied-uri Die Schöne Müllerin
  • Ciclul de lied-uri Winerreise
  • Sonatele pentru pian no. 4,13, 19, 20, 21
  • Piese pentru pian: Impromptus, Momente muzicale (Moments musicaux)
  • Sonata în la minor (A minor)"Arpeggione" pentru violoncel şi pian (cello and piano)
  • Ataşez - unde este cazul - şi traducerea engleză pentru cei interesaţi de a le cumpara sau împrumuta de la bibliotecile  publice.