Giacomo Pucinni

Giacomo Pucinni

 Giacomo Pucinni

(1958-1924)

 

Giacomo Pucinni

"Chi ha vissuto per amore, per amore si morì" ("Cel ce a trăit pentru dragoste, va muri din dragoste").

Această temă, definită în opera "Il tabarro" (Mantia), ar putea servi drept deviză întregii opere pucciniene. Strălucit urmaş al mitului verdian, Puccini a înnobilat secolul al 20-lea cu muzica sa răvăşitoare. Reprezentantul cel mai de seamă al verismului (realism)    muzical a încheiat practic istoria operei italiene, punându-i o cunună strălucitoare de diamante sonore. Operele lui Puccini smulg întotdeauna şuvoaie de lacrimi din ochii spectatorilor, copleşiţi de forţa muzicii sale şi a subiectelor tratate. Aflată la limita dintre tragedie şi melodramă, creaţia pucciniană este inegalabilă în tratarea subiectelor legate de iubiri imposibile şi fatale, iar impactul său asupra audienţei este de multe ori mai mare decât în cazul operelor lui Verdi. Aşa cum spuneam mai devreme, Puccini a încheiat gloriosul drum al operei italiene, început de Monteverdi la 1600, adăugându-i, magistral, o ultimă dimensiune: orchestra de mari proporţii şi sunetul inconfundabil al unor orchestraţii fenomenale.

Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo María Puccini s-a născut la 22 decembrie 1858 în oraşul Lucca, pe văluritele livezi ale Toscanei, leagănul unor personalităţi ilustre cum ar fi Francisc din Assisi, Guido d'Arezzo (inventatorul numelor notelor muzicale şi al portativului), pictorii Giotto şi Piero della Francesca. Compozitorul era ultimul dintr-o remarcabilă familie de muzicieni care timp de peste două secole dăduseră Italiei directori muzicali şi organişti, majoritatea angajaţi la catedrala San Marino din Lucca. Este de la sine înţeles că Giacomo s-a apucat de studiul muzicii nu neapărat din vocaţie, ci mai ales pentru a continua o tradiţie a familiei. La vârsta de şase ani, tatăl copilului trece la cele veşnice, lăsând în urma o văduvă şi şapte orfani trăind la limita sărăciei. Autorităţile oraşului Lucca au hotărât să susţină familia şi au dat postul de organist - ce aparţinuse tatălui viitorului muzician - unui unchi, Fortunato Maggi, cu condiţia ca acesta să-i cedeze locul tânărului Puccini când copilul avea să fie suficient pregătit. Micul candidat la funcţia de organist începu, aşadar, lecţiile sistematice de muzică cu unchiul său şi fu inclus în corurile celor două biserici ale oraşului. De la 14 ani, fragedul muzician deveni organist suplinitor în diverse biserici din împrejurimi.

În 1876, la vârsta de 18 ani, Puccini merge pe jos de la Lucca la Pisa pentru a vedea producţia operei Aida de Verdi. Impresia lăsată asupra tânărului a fost atât de mare încât i-a decis soarta: va deveni compozitor de operă.  După patru ani de strădanii, tânărul reuşeşte să obţină o bursă de la regina Margareta care, combinată cu un suport financiar primit de la câteva familii din oraş, îi va permite să intre la Conservatorul din Milano în 1880. Deşi avea peste limita de vârstă admisă (22 de ani), examinatorii au fost aşa de impresionaţi de talentul şi notele sale de la examen, încât l-au acceptat ca student. Între profesorii de la Milano s-a numărat şi Ponchielli, autorul operei La Gioconda. Acesta nu numai l-a încurajat pe tânăr să scrie operă, dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l promoveze pe Puccini ca şi compozitor. Din aceşti ani datează prima operă pucciniană: "Le Villi", destinată unei competiţii. Deşi tânărul nu a câştigat concursul, lucrarea a atras atenţia lui Giulio Ricordi, celebrul editor al cărui tată contribuise la re-lansarea lui Verdi şi a cărei editură deţinea drepturile asupra operelor veneratului compozitor. Ricordi nu s-a mulţumit numai să publice lucrarea, dar a şi aranjat o montare a operei la Teatro del Verme din Milano. Premiera a avut un asemenea succes încât Teatro alla Scala a inclus-o în stagiunea următoare. Aceasta producţie a fost începutul unei lungi relaţii dintre Puccini şi Ricordi, care i-a comandat imediat o a doua operă:"Edgar".

La vârsta de 25 de ani, Puccini se îndrăgosteşte nebuneşte de soţia unui bogat comerciant din Lucca. Desigur, dragostea aceasta nu ar fi fost mare lucru dacă Elvira (soţia sus-numitului comerciant) nu i-ar fi dat apă la moară. Focul se aprinse vâlvătaie în inimile ambilor parteneri şi, într-o bună zi, doamna Elvira Gemignani, mamă a unei fetiţe, a hotărât să fugă de acasă cu acesta. Aşa se face că într-o dimineaţă, respectatul domn Gemignani îşi va găsi casa pustie! Elvira, fetiţa sa şi Puccini îşi luaseră lumea-n cap şi se stabiliseră la Monza, lângă Milano. La trei ani după această întâmplare ce a făcut să vuiască întreaga regiune, Elvira va da naştere unui băieţel, Antonio, singurul copil al lui Puccini (1886). Este uşor de închipuit prin ce greutăţi au trecut cei doi îndrăgostiţi şi la ce presiuni uriaşe au fost supuşi de către o societate catolică rigidă. Mai mult, viaţa cu Elvira se va dovedi dificilă, căci tânăra femeie avea, pe lângă frumuseţea-i răpitoare, o voinţă de fier dublată de o gelozie pe măsură. Peste douăzeci de ani au trebuit să treacă până la legalizarea legaturii celor doi, care se va întâmpla în 1904, la moartea soţului legal al Elvirei.

Dar să ne întoarcem la firul nostru cronolgic. În 1889, a doua sa operă, "Edgar" (bazată pe piesa omonimă a lui Alfred de Musset)  a fost un eşec total, datorat în mare parte libretului slab. Eşecul a fost o lovitură cumplită pentru compozitor, pentru că avea deja 31 de ani şi o altă ratare ar fi însemnat sfârşirul carierei sale. Ricordi (al cărui tată avusese o experienţă asemănătoare cu Verdi)  îi scrie cu blândeţe, dar ferm: "Acesta este momentul cel mai greu din cariera ta... Nu-ţi voi permite să lâncezeşti... Încetează să te mai auto-torturezi, începe lucrul şi încearcă să găseşti un subiect ca lumea şi un libretist bun." Ricordi nu se va mulţumi doar cu vorbele, ci îşi va trimite protejatul la Bayreuth pentru a asista la unul dintre spectacolele cu "Die Meistersinger" de Richard Wagner.

În aprilie 1890, compozitorul îi scrie fratelui său, Michele, aflat în Argentina: "Dacă vei găsi pentru mine o modalitate de a câştiga bani, mă voi alătura ţie negreşit. Voi renunţa la tot ce am aici. Scrie-mi cât mai des şi ţine-mă la curent cu tot ce faci... Ieri am lucrat până la 3 dimineaţa şi apoi am luat un mic dejun format din câteva cepe. Teatrele de aici sunt zgârcite, iar publicul din ce in ce mai greu de satisfăcut. Dumnezeu să mă aibă în paza lui! Sunt pregătit să vin acolo la cel mai mic semn din partea ta. Cu toate acestea trebuie să te previn: voi avea nevoie de bani pentru călătorie." Răspunsul lui Michele vine repede şi sumbru: "Nu veni aici. Nu poţi să-ţi imaginezi ce mi s-a întâmplat. Lucrez ca un sclav şi nu sunt în stare să pun nimic deoparte, din cauza costurilor mari..."

Deznădăjduit, aproape la capătul puterilor, Puccini găseşte totuşi resurse pentru a-şi continua cu îndârjire munca. Pentru a nu mai repeta greşeala cu "Edgar", muzicianul lucrează cu opt libretişti (incluzându-l pe Ricordi şi pe sine-însuşi) şi - pentru prima oară - îşi alege singur subiectul. Rezultatul a fost prima sa capodoperă, "Manon Lescaut". Deşi Ricordi se temuse de comparaţia cu Massenet (care compusese cu câţiva ani înainte, pe acelaşi subiect, o operă cu acelaşi titlu), lucrarea lui Puccini triumfă datorită pasiunii disperate pe care compozitorul o făcea să explodeze pe scenă. Succesul a fost uriaş şi s-a răspândit fulgerător în afara Italiei. În câţiva ani, opera a fost montată pe tot mapamondul: Buenos Aires, Rio de Janeiro, St. Petersburg, Madrid, Hamburg, Londra, Lisabona, Budapesta, Praga, Philadelphia, etc. etc. Puccini devenise un compozitor cunoscut în toată lumea. Desigur, situaţia financiară a familiei s-a îmbunătăţit imediat şi considerabil. Acest lucru i-a permis muzicianului să construiască vila de la Torre del Lago, locul sau de refugiu până aproape de sfârşitul vieţii.

După premiera trumfătoare a lui "Manon Lescaut", primul gând al lui Puccini a fost să-si aducă fratele înapoi. Din păcate, intenţia sa avea să rămână doar o dorinţă. Michele va muri într-un mod misterios în vasta pampă argentiniană. Aşa cum am spus, detaliile acestei morţi rămân necunoscute, iar Puccini nu vorbea niciodată despre acest fapt. Există multe dovezi că melancolia cronică declarată de Puccini prietenilor săi îşi are originea în moartea tatălui şi a fratelui său.

Experienţa nefastă avută cu "Edgar" şi cea extrem de pozitivă cu "Manon" l-au făcut pe Puccini să înţelegă cât de important este libretul unei opere. Drept rezultat, producţia muzicală pucciniană se va desfăşura cu încetineală, operele sale fiind scrise la intervale mari de timp, datorită extremei prudenţe cu care muzicianul se apropia de un subiect. Compozitorul verifica el-însuşi fiecare nuanţă a expresiei literare şi nu se arăta satisfăcut decât atunci când cuvintele şi ordinea logică a frazelor era în perfectă concordanţă cu dorinţele sale.

Un roman al lui Henry Murger ("Scene ale vieţii boeme") făcea furori în acele timpuri. Ricordi se gindi să producă o operă şi echipa sa de libretişti creă un libret. Leoncavallo (respectat compozitor de operă, autorul celebrei "Paiaţe") îi oferi textul lui Puccini, dar acesta îl refuză şi-i spuse colegului său să compună el opera. Ceea ce acesta şi făcu. Auzind aceasta, Puccini se hotărî să scrie el-însuşi o operă, pe un libret revizuit. Deşi muzicianul ducea o viaţă fără griji la Torre del Lago şi era inconjurat de atenţia şi admiraţia localnicilor (care ulterior înfiinţară un club "La Bohème"), Puccini lucră ca un nebun şi reuşi să-şi vadă opera montată înaintea celei a lui Leoncavallo. Deşi Puccini ar fi preferat un dirijor mai cunoscut, până la urmă acceptă recomandarea lui Ricordi: un tânăr şef de orchestră de la Teatro Regio, Arturo Toscanini, care peste câteva decenii avea să devină o legendă a baghetei. Premiera a fost un succes, dar nu aşa de mare ca cel al lui "Manon". Criticii au primit lucrarea cu răceală, dar cu fiecare spectacol, opera era din ce în ce mai bine primită. În doi ani, "La Bohème" triumfa pe toate scenele lumii - cu excepţia conservatoarei Viene. În 1897, Gustav Mahler (proaspăt numit dirijor al Operei din capitala austriacă) fu trimis la Veneţia să asculte premiera operei La Bohème de Leoncavallo şi una din montările celei de Puccini. Concluzia muzicianului a fost clară -  versiunea lui Puccini era mult mai bună decât cea a lui Leoncavallo: "O singură măsură a lui Puccini valorează mai mult decât întreaga operă a lui Leoncavallo". Cu toate acestea, directorul Jahn era prieten bun cu Leoncavallo, aşa încât hotărî montarea versiunii prietenului său. Dupa ce Mahler preluă frânele conducerii Staatsoper-Wien, opera lui Puccini avea să ajungă în sfârşit şi la urechile publicului vienez (1903).

În 1889, Fontano, libretistul lui "Le Villi" şi "Edgar" i-a sugerat lui Puccini "La Tosca" drept subiect de operă. Ricordi a avut însă multă bătaie de cap cu drepturile asupra textului, întrucât Victorien Sardou (autorul romanului) nu era deloc încântat de muzica lui Puccini (nici nu ascultase decât fragmente răzlete din "Le Villi " şi "Edgar"). Prin manevre inteligente, Ricordi reuşeşte să obţină drepturile asupra textului pentru un alt compozitor (Franchetti), pe care apoi îl va îndepărta diplomatic de la subiect, făcând astfel ca "La Tosca" să-i cadă efectiv în braţe lui Puccini.

Deşi Giacomo era ocupat până peste cap cu repetiţiile şi montările din toată lumea ale operelor "Manon' şi "La Bohème", îşi găsi totuşi timp pentru a compune. Cu minuţiozitatea-i caracteristică, compozitorul se ducea cu noaptea-n cap pentru a asculta clopotele bisericilor din Roma, discuta cu preoţi despre detaliile legate de liturghie şi parcurgea drumurile de ţară pentru a se inspira din cintecele ciobanilor. Bineînţeles, premiera a fost un succes, iar "Tosca" se află astăzi la loc de frunte în repertoriul teatrelor lirice din lumea întreagă. 

În 1900, Puccini se afla la Londra. Aici el va asista la un spectacol cu piesa "Madama Butterfly" de David Belasco, piesă care va lăsa o profundă impresie asupra compozitorului, în ciuda faptului că nu înţelegea engleza. Se hotărî imediat să scrie o operă pe acelaşi subiect, dar lucrurile luară o turnură dramatică. In 1903 Puccini avu un accident de maşină violent, în urma căruia fu ţintuit pentru opt luni într-un scaun cu rotile. Mai mult, în aceeaşi perioadă doctorii l-au diagnosticat cu diabet, boală pe care o va căra cu sine pentru restul zilelor. Cu toate acestea, Puccini reveni la masa de scris cât de repede putu. În cursul compunerii operei "Madame Butterfly", interesul lui Giacomo pentru Japonia şi cultura acestei ţări crescu considerabil. Se duse la Milano, pentru a discuta cu actriţe japoneze aflate în turneu despre comportamentul personajului său; avu discuţii îndelungate cu soţia ambasadorului Japoniei despre melodiile autentice din folclorul japonez; vizită muzee de profil şi cerectă toate scrierile aflate la îndemâna sa. Cu toate acestea, premiera nu a fost un succes, aşa cum se aştepta compozitorul. Amărât şi furios, scrie: "A fost un adevarat linşaj. Canibalii ăia n-au ascultat nici măcar o notă. Ce hoardă nemernică de nebuni, orbiţi de ură! Dar Butterfly a mea nu va muri. Este cea mai profundă şi creatoare operă pe care am scris-o până acum."  Acestea fiind zise, compozitorul şi libretiştii săi se apucară să revizuiască întraga operă, iar această ultimă variantă avu succesul scontat.

Când, în 1905, Puccini punea piciorul pe pamintul Argentinei, nu mai era un artist ratat care vedea în emigrare modul de a scăpa de sărăcie, ci o personalitate celebră care sosea pentru premierele consecutive a cinci opere: "Edgar", "Manon", "La Bohème", "Madame Butterfly" şi "Tosca"! Dirijori: Leopoldo Mugnone şi Arturo Toscanini.

După revenirea acasă, o întâmplare tragică avea să cutremure viaţa familiei Puccini. În vila de la Torre del Lago se afla - printre alţii - o fetişcană pe nume Doria. Între ea şi muzician se dezvoltă o prietenie adâncă, ceea ce duse la bârfe murdare în sat şi la explozii de gelozie din partea d-nei Puccini.

Timp de trei ani această dublă presiune (comunitatea şi sotia) se strânse în jurul celor doi, devenind insuportabilă. Acuzele curgeau din două părţi: din interiorul casei şi din exteriorul ei, deşi ambii "învinuiţi" se dezvinovăţeau cum şi cât puteau. Elvira Puccini o concedie pe fată, ameninţând-o că o va ucide dacă o va mai vedea în faţa ochilor. În final, exasperat, Puccini pleacă la Roma, chipurile din raţiuni artistice. La scurt timp după plecarea sa, într-o noapte îngheţată de ianuarie (1909), tânăra Doria îşi pune capăt zilelor, înghiţind otravă dintr-o sticluţă. Examinarea medico-legală ce a urmat a certificat virginitatea fetei. Elvira Puccini a fost învinuită de defăimare şi condamnată la câteva luni închisoare, iar familia Puccini a fost silită la plata unor sume mari drept daune morale.

În 1907 Puccini merge în America să asiste la repetiţiile şi premiera celor patru opere ale sale la Metropolitan Opera în New York. Cu această ocazie, muzicianul ia contact cu poveştile despre cucerirea Vestului, care-l impresionează şi entuziasmează în aceeaşi măsură. Una dintre prietenele sale, soprana Sybil Seligman, îi va oferi traducerea unei piese de teatru pe acest subiect - scrisă de acelaşi David Belsaco care-l inspirase pentru "Madame Butterfly" -  iar compozitorul va hotărî imediat să scrie o operă. "La Fanciulla del West" (The Girl from the Golden West/Fata din Vest) este una dintre puţinele opere pucciniene cu happy-end şi singura operă europeană tratând un subiect pur american. Muzica operei este considerată a fi cea mai modernă şi îndrăzneaţă din întreaga creaţie a marelui compozitor. Este inutil să mai spunem că succesul a fost instantaneu, opera a ţinut afişul trei stagiuni la rând la Metropolitan şi a fost montată practic pe tot continentul Nord-American.

Anul 1912 a fost un an trist pentru Puccini: Giulio Ricordi, susţinătorul şi promotorul său cel mai înfocat, se stinge din viaţă. De asemena, sora sa favorită, Ramelda, se stinge şi ea din viaţă, măcinată de o boală necruţătoare.

În timpul primului război mondial, Puccini cochetează cu ideea unei operete. De fapt, ceea ce-şi dorea el era o operetă tragică (bineinteles!) După cum singur mărturisea: "Încă doresc să smulg lacrimi publicului". Rezultatul a fost "La Rondine", denumită "comedie lirică", iar premiera a avut loc, cu succes moderat, la Monte Carlo in 1917.

De-a lungul celui de-al şaselea deceniu de viaţă (50-60), compozitorul lucrează cu pasiune la o trilogie, un grup de trei opere scurte, care să poată fi reprezentate împreună. Ideea - care s-a materializat în "Il Tabaro", "Suor Angelica" şi "Gianni Schicchi" - rămâne până astăzi fascinantă prin originalitatea sa, iar realismul dur al celor trei opere impresionează puternic publicul. Premiera trilogiei a avut loc la New York în 1917 întrucât majoritatea artiştilor italieni erau pe front. Compozitorul şi-ar fi dorit cu ardoare ca premiera să fi avut loc "acasă", cu atit mai mult cu cât nu putea lua parte la spectacolul inaugural de peste ocean, deoarece drumul era periculos din cauza minelor, iar obţinerea unei vize era aproape imposibilă. În ciuda absenţei Maestrului, "Tripticul" a avut un succes triumfal, mai ales "Gianni Schicchi".

În urmatorii doi ani, Puccini nu va mai scrie nimic, căutând cu disperare un subiect care să-l atragă. În fine, ca de obicei, subiectul îi veni in intâmpinare: fabula lui Turandot, în versiunea scrisă de Carlo Gozzi, dramaturg italian din sec al 18-lea. Această lucrare este singura opera italiană în stil impresionist. Compozitorul păstrează aici cele trei caractere exotice ale Commediei del' Arte: Pang, Ping si Pong. Lucrul la operă începu la 1 ianuarie 1921. Orchestraţia la primul act fu terminată prin noiembrie 1922. În timpul lucrului la cel de-al doilea act, pe la sfirşitul lui 1923, muzicianul se plânse de dureri acute în git şi tuse persistentă. Maestrul ignoră aceste simptome şi continuă lucrul până spre mijlocul anului 1924, când se hotărî să consulte un doctor. Primul diagnostic a fost inflamaţie reumatismală a gâtului. Turandot era deja trecută de mijlocul actului al treilea (până la moartea lui Liù) aşa că în toamna aceluiaşi an, Puccini începu lucrul cu Toscanini, care urma sa dirijeze premiera. Cu toate acestea, scenele de după moartea lui Liù nu fuseseră încă scrise, întrucât Puccini nu era mulţumit cu versiunea finală a textului ce urma să ilustreze duetul final al operei. La 8 octombrie 1924, compozitorul acceptă în sfârşit a patra versiune a textului. Două zile mai târziu va fi diagnosticat cu cancer la gât şi trimis la o clinica din Bruxelles pentru operaţie. Pe patul de spital, muzicianul continuă să scrie cu febrilitate. Operaţia a avut loc la 24 noiembrie şi cinci zile mai târziu Giaccomo Puccini se stingea din viaţă din cauza unui stop cardiac. Rămăşiţele pământeşti au fost în final duse la Torre del Lago unde se află astăzi Muzeul memorial Puccini.

La moartea sa (19 noiembrie 1924), Maestrul a lăsat multe schiţe pentru scenele finale din Turandot. Toscanini ar fi dorit ca opera sa (ultimele două scene) fie completată de Riccardo Zandonai, dar Tonio, fiul compozitorului, a obiectat, spunând că Zandonai e prea cunoscut. Până la urmă s-au înţeles să încredinţeze completarea operei lui Franco Alfano, care o va termina şase luni mai tirziu.

În seara premierei, după moartea lui Liù şi pe ultimele măsuri ale corului cântând "Liù, bontà perdona! Liù, docezza, dormi! Oblia! Liù! Poesia!" , Toscanini a lăsat încet bagheta pe pupitru şi, cu ochii scăldaţi în lacrimi, s-a adresat sălii cu voce tremurândă: "Aici se termină opera, pentru că în acest moment Maestrul a trecut în nefiinţă".

Versiunea completată de Alfano a fost interpretată la a doua reprezentaţie a operei, iar discuţia dacă opera ar trebui reprezentată incompletă sau în versiunea lui Alfano încă se poarta pe holurile teatrelor de operă sau în universităţi. În timp ce discuţia continuă, operele Maestrului au trecut deja în nemurire, fiind printre bijuteriile cele mai de preţ ale patrimoniului cultural al umanităţii. Ecourile lor plutesc în aer zile întregi după terminarea spectacolului, iar spectatorii se vor întoarce negreşit în sălile de operă după ce au avut contactul aproape hipnotic cu lumea tragică a celui mai mare compozitor italian de operă după Giuseppe Verdi şi - fără îndoială - cel mai mare al secolului al 20-lea.  

A U D I Ţ I I   E S E N Ţ I A L E

 

Opere:

•      Manon Lescaut  - integral sau arii
•      La Bohème (Boema)- integral
•      Madame Butterfly / Cio-Cio San - integral
•      La Tosca - integral sau arii
•      Turandot - integral

Cătălin Ursu