Gioacchino Rossini

Gioacchino Rossini

 Gioacchino Rossini

(1792 - 1868)

„Da-ţi-mi o listă de bucate şi o fac muzică cât ai bate din palme."
Rossini

  Gioacchino RossiniFără îndoială cel mai simpatic personaj din galeria marilor compozitori, Rossini a îmbogăţit lumea mirifică a operei cu arii fermecătoare care au cucerit publicul de pretutindeni. Jovial, supraponderal (ca să nu spunem obez), glumeţul italian poseda un talent uluitor de a crea melodii oriunde, în orice condiţii şi oricând . De o lene proverbială, Rossini iubea cu pasiune mâncarea bună (şi multă) şi femeile frumoase. Se spune că, dacă o foaie de hârtie aluneca pe jos în timpul procesului de creaţie, compozitorul nu se obosea să o ridice de pe podea. Scria alta! Simpaticul muzician era un om de lume, plin de haz, întotdeauna învăluit într-un optimism molipsitor, trăsături care se regăsesc şi în muzica sa. Pretutindeni unde apărea, fie că era vorba de o recepţie simandicoasă sau o petrecere între prieteni, Rossini declanşa hohote generale prin umorul său inegalabil. „Ce altceva poţi să aştepţi de la un ins născut într-o zi care există doar din patru în patru ani?", obişnuia el să se auto-persifleze.

Într-adevăr, Gioacchino Antonio Rossini s-a născut în neobişnuita zi de 29 februarie a anului 1792, în oraşul Pesaro, pe atunci parte a Statelor Papale. (Anul 2004, fiind un an bisect, ne permite deci să-l sărbătorim cum se cuvine pe fermecătorul compozitor). Tatăl său, Giuseppe, era un trompetist sărăcit care cânta în diverse orchestre sau fanfare. Mama - Anna Guidarini -  era cântăreaţă, acoperind rolurile secundare din diverse vodeviluri. Este lesne de ghicit că micuţul Gioacchino şi-a petrecut întreaga copilărie prin teatre, pe lingă şi pe sub scenă. Lumea mirifică şi colorată a culiselor îi va intra în sânge şi nu-l va mai părăsi până la moarte.

La vârsta de 13 ani micul Rossini cânta deja la corn şi la clavecin în teatrul local. Ca elev, Gioacchino a fost caracterizat de profesori drept extrem de inteligent şi de... leneş (bineînţeles!). La 15 ani el intră la Liceul de Muzică din Bologna (Bologna Scuola Filarmonica, astăzi Conservatorul de Stat ) pentru a studia armonie şi contrapunct, deşi scrisese deja o operă. Când profesorul său l-a anunţat că ştie suficient de multă carte pentru a scrie opere, Rossini n-a ştiut cum să găsească mai repede ieşirea din Liceu. Era liber! În următorii douăzeci de ani, acest genial „sac de lene" avea să scrie peste 40 de opere.

Prin firea sa, dar şi din obligaţie, Rossini se va apropia de cel mai popular gen de operă, opera buffa (comică). El este cel care a creat stilul bel-canto, atât de iubit de publicul de pretutindeni. Tot el, năzdrăvanul, a eliminat complet acele plicticoase recitativo secco, lungi fragmente quasi-vorbite care fragmentau discursul muzical în cadrul unei opere. La Rossini, întreaga scenă cântă, de la început la sfârşit, totul vibrează ironic, râsul pluteşte în sală chiar în momente mai dramatice, iar hohotele explodează în jerbe nebun colorate. Rossini pare a fi un Molière muzical (deşi îi desparte aproape un secol) al veacului al nouăsprezecelea şi se dovedeşte şi astăzi un antidot sigur împotriva depresiilor sau „spleen"-ului. Toate defectele umane, sociale şi, mai ales, toate avatarurile căsniciei îşi află locul în operele sale. Operele rossiniene sunt necruţătoare satire făcute însă cu bonomie şi privite cu îngăduinţa unuia care se ştie la rândul său cu musca pe căciulă.

Prima sa operă, Contractul matrimonial, a văzut luminile rampei la Veneţia în 1810 şi a avut succes, deşi orchestraţia neobişnuită îi indignase pe cântăreţi. Într-adevăr, Rossini a adus orchestra în prim-plan, punându-i „la colţ" pe infatuaţii solişti ai scenelor din acele vremuri, vedete nesuferite care se credeau stăpâne absolute pe teatru, compozitor, dirijor şi public. Anul următor, oraşul Bologna avea să asiste la primul triumf al zănatecului ei fiu: L'equivoca stravagante (The Extravagant Misunderstanding). Va urma, în 1812, La scala di seta / Scara de mătase/ The Silken Ladder), operă aflată încă în repertoriul teatrelor lirice de pretutindeni. În acelaşi an, Marietta Marcolini, o cântăreaţă faimoasă care cântase deja în operele tânărului compozitor şi fusese impresionată de posibilităţile sale (oare numai muzicale? îndrăznim să întrebăm astăzi) îl recomandă călduros Comitetului director al operei La Scala din Milano. Contractul vine imediat şi o nouă operă apare pe firmament: La pietra del paragone (Piatra de incercare / The Touchstone), o dovadă incontestabilă a geniului său. În finalul acestei opere, Rossini foloseşte pentru prima oară efectul de crescendo (creşterea gradată a intensităţii, „de la şoaptă la urlet"), pe care-l va folosi cu insistenţă apoi (uneori până la saţietate) şi care-i va atrage porecla de „Monsieur Crescendo".

În 1813, Rossini îşi încearcă forţele cu o operă serioasă (opera seria): Tancredi. Deşi poate părea de necrezut (Rossini şi drama... hm!), Tancredi va avea un succes imediat, iar partitura impresionează şi astăzi prin dramatismul ei autentic. Faimoasa arie „Di tanti palpiti" a fost fredonată mult timp pe străzile Veneţiei, unde a avut loc premiera (Teatro La Fenice). A urmat, în acelaşi an, opera comică L'Italiana in Algeri (The Italian Girl in Algiers / Italianca în Alger), un alt succes instantaneu. Cu aceste două mari reuşite, Rossini deschide definitive uşile operei La Scala din Milano. După Italianca, dl. Gioacchino scrie... Il Turco in Italia (The Turk in Italy), o evidentă auto-parodie a operei precedente.

Deşi următoarea sa operă (Sigismundo) a fost un eşec, faima muzicianului se răspândi rapid şi ajunse la Neapole, unde „domnea" Domenico Barbaia, proprietarul celor două mari teatre lirice din oraş. Barbaia, fost chelner de cafenea, adunase o avere imensă prin jocuri de noroc şi conducând un cazino. Acest afacerist de succes a realizat imediat potenţialul imens al lui Rossini şi s-a deplasat urgent la Bologna pentru a-i oferi acestuia un contract. Impresionat de termenii contractului - siguranţă, termen lung, două opere pe an - dar şi de Barbaia însuşi (un milionar cu stare, nu veşnicul pârlit de impresar mereu în pragul falimentului), Rossini acceptă imediat. Cum ar fi putut cineva să reziste la aşa ceva, mai ales când amanta lui Barbaia nu era alta decât Diva absolută a acelor ani, soprana de origine spaniolă Isabella Colbran?

Prima operă scrisă pentru aceasta, Elisabeta, regina d'Inghilterra, a fost un triumf. Desigur, Rossini o admira mult pe Colbran şi în scurt timp se îndrăgosti de ea.

Succesul imens al Elisabetei...se materializă printr-o invitaţie de a scrie ceva pentru Opera din Roma. Rossini scrie Almaviva, opera care se va numi puţin mai târziu Il barbiere di Siviglia (The Barber of Seville / Bărbierul din Sevilla). Deşi astăzi este considerată a fi capodopera incontestabilă a creaţiei rossiniene, la premiera de atunci lucrarea a avut parte de o primire rece, chiar ostilă. Publicul roman era îndrăgostit de o altă operă pe acelaşi subiect şi cu acelaşi titlu (după celebra piesă a lui Beaumarchais) scrisă cu 25 de ani în urmă de Giovanni Paisiello şi nu avea de gând să renunţe uşor la favorita sa. Curând însă, alte oraşe italiene au aplaudat frenetic noua creaţie şi - mai de voie mai de nevoie - publicul roman a fost silit să recunoască superioritatea noii opere. Această capodoperă a scenei lirice a continuat să încânte generaţii de spectatori de pretutindeni cu inventivitatea sa melodică inegalabilă şi comicul de situaţie irezistibil. Uluitor este faptul că binecunoscuta opera a fost scrisă în ...16 zile!!

Au urmat alte două succese: La cenerentola(Cinderella / Cenuşăreasa) şi La gazza ladra (The Thieving Magpie /Cotofana hoaţă). Dacă Cenuşăreasa a fost un mare succes la Roma, Coţofana a fost un adevărat triumf în Milano.

Între aceste două opere comice, compozitorul scrie una serioasă: nici mai mult nici mai puţin decât... Othello! Opera s-a dovedit a fi o reuşită (culmea!), ea ţinând afişul în continuu până la apariţia pe firmament a marii tragedii verdiene care a eclipsat-o definitiv. Deşi o dramă, istoria acestei opere e amuzantă (bineînţeles). Libretul fusese scris de un diletant din Neapole, care nu prea catadicsise să urmărească capodopera lui Shakespeare. Totuşi, la ultimul act, individul şi-a revenit şi a urmat întocmai piesa genialului dramaturg englez. Culmea este că tocmai acest ultim act (cel mai fidel lui Shakespeare) a constituit mărul discordiei între autor şi cenzura din Roma. Comitetul de cenzori a decretat că finalul e prea trist şi deprimant şi a cerut schimbarea acestuia pentru a permite difuzarea sa publică. Astfel se face că drama Othello compusă de dl Gioacchino Rossini „beneficiază" de un happy-end siropos şi înlăcrimat demn de Hollywood-ul zilelor noastre! Destinul nu-l lăsa pe năzdrăvanul compozitor să fie serios nici măcar in rarele ocazii când acesta se apropia de subiecte tragice.

În următorii ani Rossini va scrie zece opere pentru Barbaia şi în toate va străluci soprana Isabella Colbran, neasemuita „perlă a scenei", amanta milionarului, iubită în secret (şi nu prea) de Rossini. Compozitorul avea să-i tragă clapa bogatului său „employer" şi - după o curte asiduă ce durase cinci ani - în 1822 o va convinge pe Isabella să-şi pună pirostriile! Deşi după acest eveniment, „satirul" nu va mai fi invitat niciodată să scrie pentru Operele din Neapole, acesta reuşeşte să rămână în termeni destul de amicali cu „amantul trădat şi abandonat". Capacitatea legendară a muzicianului de a-şi face prieteni până şi printre duşmani îşi găsea astfel încă o dată confirmarea.

Cei doi tineri însurăţei pleacă la Viena, Rossini fiind nerăbdător să-l întâlnească pe deja miticul Beethoven. Va rămâne dezamăgit şi profund întristat de starea materială în care îl găseşte pe Titan. În anul imediat următor, cei doi revin în Italia, la Veneţia , unde Rossini va compune cea mai lungă şi ambiţioasă lucrare a sa: Semiramide. Din păcate conservatorul şi demodatul public veneţian nu va înţelege această lucrare uimitoare şi o va trata cu ostilitate. Supărat, Rossini hotărăşte să nu mai scrie nimic pentru conaţionalii săi şi se mută pentru totdeauna la Paris.

Bogat, căsătorit cu cea mai cunoscută soprană a timpului, epicurean înnăscut, Rossini ajunge în capitala Franţei în noiembrie 1823 şi este întâmpinat cu un entuziasm debordant. Academia Franceză îl primeşte în sânul său; tot oraşul vuieşte şi se înghesuie să-i prezinte omagiile. La sfârşitul aceluiaşi an, soţii Rossini vizitează Londra, unde sunt primiţi de regele George al IV-lea şi susţin concerte publice (ea - solistă, el - dirijor).

După o serie de succese londoneze, cei doi reveniră la Paris.

Iată o descriere a lui Rossini rămasă de la fraţii Escudier, editori parizieni:

Rossini avea pe atunci 31 de ani şi era la apogeu...Privirea sa subtilă şi penetrantă ţintuia pe oricine se afla în faţa sa.

Zâmbetu-i era binevoitor şi caustic în acelaşi timp. Nasul acvilin, sprinceanele proeminente dezvăluite parcă mai mult de un început de calviţie, favoriţii negri şi ascuţiţi ce-i încadrau ovalul regulat al feţei, toate formau un fel de frumuseţe virilă şi fascinantă. Avea mâini minunat conturate pe care le oferea privirilor cu cochetărie. Se îmbrăca simplu, mai mult cum-se-cuvine decât elegant, iar de sub haine transpărea provincialul abia sosit în Capitală.

Dacă cei mai în vârstă erau cumva deranjaţi de notorietatea lui (nu numai muzicală) şi se grăbiră să-l poreclească „Monsieur Crescendo", tinerii îşi exprimau deschis admiraţia şi entuziasmul faţă de persoana sa.

Parisul era centrul cultural al lumii şi Rossini o ştia foarte bine. După ce câteva dintre operele sale fură montate, compozitorul scrie Il viaggio a Reims (Călătoria la Reims), o cantată dedicată încoronării regelui Carol al X-lea. Impresionat, acesta îi promite compozitorului tot sprijinul său. Rossini fu numit directorul Théâtre Italien din Paris, iar regele îi dărui un contract pentru zece opere ce urmau a fi montate la Grand Opéra. Obţinuse ceea ce dorea în timp record!

Prima operă din cele zece comandate va fi , de fapt , ultima operă pe care Rossini o va crea: Guillaume Tell (Wilhelm Tell). Uvertura acestei opere a devenit între timp atât de populară încât , peste mai bine de un veac, neasemuitul creator de vise Walt Disney va realiza un desen animat de excepţie pe muzica italianului. Opera a fost ovaţionată minute în şir de către un public ahtiat după teme nobile precum patriotismul şi libertatea.

După aceasta operă nu mai este decât...tăcere.

Rossini s-a hotărât brusc să nu mai scrie muzică. Raţiunile care au stat la baza acestei hotărâri rămân obscure. Să fi fost Revoluţia din Paris? Să se fi supărat pe noul guvern (Carol al X-lea abdicase, forţat de noul Guvern revoluţionar) care nu i-a mai recunoscut contractul regal? Oare proverbiala sa lene să fi învins definitiv? Sau poate devenise gelos pe succesul lui Giacomo Meyerbeer (compozitor de operă, astăzi destul de obscur) pe scenele pariziene? Nu vom şti, probabil, niciodată.

Ultima lucrare serioasă pe care compozitorul o va scrie pentru parizieni este un superb Stabat Mater (lucrare religioasă vocal-simfonică) care încă răsuna pe scenele de concert.

În 1845, Isabella Colbran, soţia muzicianului se stinge din viata. Cei doi nu prea mai trăiau împreuna de prin 1833, căci compozitorul găsise de cuviinţă să se îndrăgostească nebuneşte de o „demi-mondenă", Olympie Pélissier. La separarea celor doi a contribuit însăşi Isabella, care era extrem de geloasă şi peste măsură de acaparatoare. Nu este deci de mirare că la nici doi ani după decesul soţiei sale, Rossini o ia în căsătorie pe „domnişoara" Pélissier.

Cei doi pleacă în Italia pentru o perioadă, timp în care compozitorul se dedica reformării Liceului Muzical din oraşul Bologna şi predării artei cântului vocal pentru cei mai talentaţi elevi.

In 1855, familia Rossini revine definitiv la Paris. Bogat, cu o soţie mult mai puţin cicălitoare decât prima, Rossini se lasă pradă dulcilor plăceri ale vieţii, strălucind în toate saloanele pariziene şi fermecând lumea cu inteligenţa şi umorul său acid. La Paris, dar mai ales în somptuoasa sa vilă de la Passy (lângă Capitală), dl. Rossini oferea supé-uri şi cine bogate, adevărate delicii gastronomice, frecventate de majoritatea lumii artistice a acelui miez de veac nouăsprezece. În 1860, familia Rossini primi vizita lui Richard Wagner, şi fascinanta lor conversaţie a fost lăsată posterităţii de marele creator german în eseul „Eine Erinnerung an Rossini" („A Memory of Rossini" / O amintire despre Rossini).

Spre sfârşitul vieţii (1863) duhul creator îl va vizita din nou şi va re-începe să scrie mici piese pentru voce şi pian, strânse în treisprezece volume şi întitulate Pèchès de vielliesse (Sins of Old Age / Păcatele bătrâneţii). Se pare că muzicianul mai compusese între timp, dar numai pentru plăcerea personală. Multe „flecuşteţe" le arde după ce se „joacă" un timp cu ele.

Deşi trăiţi cu seninătate şi veselie, ultimii 13 ani de viata nu au fost lipsiţi de norii unei boli de rinichi. În ultimii ani, Rossini a fost silit chiar să poarte o sondă permanentă, ceea ce nu i-a luat cu nimic din jovialitate şi umor.

La 13 noiembrie 1868, Gioacchino Rossini se stinge din viata în vila sa de la Passy înconjurat de admiraţia prietenilor şi venerat de publicul de pretutindeni. La înmormântarea sa a participat toata protipendada Parisului, precum şi artişti, cântăreţi, compozitori, pictori şi poeţi. Marşul Funebru de Beethoven a fost intonat cu veneraţie, dar până şi în ultima clipă, Maestrul a avut parte de ceva... original. Celebra şi sumbra lucrare a fost interpretată de o formaţie de instrumente nemaivăzaute şi nemaiauzite până atunci, al cărui inventator se număra printre prietenii familiei şi care dirija respectivul ansamblu. Numele sau era Adolphe Sax. Lesne de ghicit că Maestrul a fost condus la groapă de o formaţie de... saxofoane!

La două decenii de la moarte, trupul lui Gioacchino Rossini va fi redat patriei-mamă şi re-înhumat la Florenţa.

De-a lungul anilor, Bărbierul din Sevilla şi Wilhelm Tell s-au impus cu o asemenea încăpăţânare în repertoriile lirice încât , pe la 1950, Rossini era cunoscut doar pentru aceste două opere. De atunci lucrurile s-au schimbat considerabil, iar astăzi scenele de opera ale lumii sunt literalmente invadate cu toate operele rossiniene. Sălile de spectacol, mai somptuoase sau mai modeste, continuă să răsune de fermecătoarele melodii ale năstruşnicului Gioacchino, iar faldurile cortinelor unduie lasciv sub hohotele de râs şi aplauzele asurzitoare ce însoţesc fiecare reprezentaţie. Rossini rămâne pentru toată lumea „Prozac-ul muzical" al tuturor timpurilor, ghiduş, simpatic, minunat.

Şi sunt convins că vara, când uruie cerurile a furtună, nu e altceva decât hohotul general de râs declanşat în înalturi de vreo altă năzbâtie a Maestrului. Dovada? După orice furtună de vară apare - diafan şi zglobiu - un curcubeu.

Câteva „perle" cu şi despre Rossini.

Beethoven: „Rossini ar fi fost un mare compozitor dacă profesorul său ar fi avut grijă să-l bată la fund cât trebuie". (Comentariul fiorosului compozitor german - duios, aproape părintesc - este cea mai bună mărturie că Rossini ştia să „calmeze până şi tigrii" cu firea sa năstruşnică).

Rossini despre Wagner: „Wagner este un compozitor care are momente minunate în muzica sa, dar sferturi de oră insuportabile".

Şi încă: „Opera Lonhengrin (de Wagner) nu poate fi judecată la o primă audiţie, iar eu nu intenţionez în nici un caz s-o mai ascult o dată."

Două relatări despre legendara lene a lui Rossini

Într-o zi un impresar îl găsi pe Maestru scriind în pat. Fără să-i arunce o privire, Rossini îl rugă să ridice o pagina căzută pe podea. După ce impresarul i-o inmână, Rossini îi arătă pagina la care tocmai lucra, întrebându-l : „Care crezi că e mai buna?" Încurcat, impresarul răspunse:

- Păi... sunt exact la fel...

- Mda... - răspunse plictisit Rossini - dar, ştii, mi-a fost mai uşor să scriu alta, decât să mă dau jos din pat, s-o caut pe prima şi să mă urc iar la loc...

Iată ce spunea Rossini despre felul său de a scrie uverturi:

„Întotdeauna aştept seara dinaintea premierei ca să scriu uvertura. Nimic nu-mi îmboldeşte inspiraţia mai tare decât un copist aşteptând înfrigurat partitura şi un impresar în anticameră, zmulgându-şi disperat părul din cap. Uvertura la Othello am scris-o într-o cămăruţă a Palatului Barbaia, unde mă închisese unul dintre cei mai nesuferiţi şi cheli regizori. Uvertura la Coţofana hoaţă (astăzi, una dintre cele mai celebre n.n.) am scris-o cu o zi înainte de premieră, în podul operei La Scala unde fusesem încarcerat de director şi păzit de patru maşinişti (personal de scena n.n.) fioroşi. Cit despre Bărbier (Bărbierul din Sevilla n.n.), am găsit cea mai grozavă soluţie: nici măcar nu m-am obosit să-i scriu  o uvertura, am luat una gata făcută, destinată Elisabetei (Elisabeta, regina d'Inghilterra n.n. ). Publicul a fost foarte mulţumit."

 

  • AUDITII ESENTIALE*
  • Toate uverturile
  • Opere (integral; se găsesc şi video):
  • Bărbierul din Sevilla (Il barbiere di Seviglia / The Barber of Seville)
  • Wilhelm Tell
  • Coţofana hoaţă (La gazza ladra / The Thieving Magpie)
  • Cenuşăreasa (La cenerentola / Cinderella)
  • Italianca în Alger (L'Italiana in Algeri / The Italian Girl in Algiers)
  • Stabat Mater, in special partea intitulată „Inflamatus"

 

Cătălin URSU