Richard Wagner (1)

(1813-1883) 

Eu scriu Muzica cu semnul exclamării!
Sunt convins că există curenţi universali de Gândire Divină vibrând pretutindeni în Univers şi că oricine poate simţi
aceste vibraţii are parte de ceea ce îndeobşte numim inspiraţie. Bucuria nu se află în obiecte. Ea este în noi înşine.

Richard Wagner

În 1985, când a fost deschisă la Bayreuth Festspielhaus - locul de pelerinaj al wagnerienilor de pretutindeni - o expoziţie întitulată „Wagner şi evreii", directorul muzeului, Herbert Eger, a afirmat că expoziţia nu era o pledoarie pro-Wagner, ci pentru adevăr. Iar adevărul este că unii germani, ca şi mulţi israelieni, încă nu pot digera „fenomenul Wagner", uriaşul operei germane şi universale, continuând să işte controverse aprinse atât în Israel cât şi acasă, în Germania. „Antisemitismul lui Richard Wagner aruncă o umbră de proporţii asupra persoanei sale, cât şi asupra remarcabilei sale creaţii", a mai declarat Ebert în deschiderea sus-amintitei expoziţii. „Uneori, compozitorul foloseşte nişte expresii demne de un nazist, dar există şi momente în care retractează aceste afirmaţii. Mai mult, unii dintre prietenii săi erau evrei".

Deşi Richard a trăit cu aproape o jumătate de secol înaintea naşterii Nazismului, influenţa sa asupra mişcării Naţional-Socialiste, şi în special asupra liderului acestei mişcări, a fost enormă. De asemenea, trebuie subliniat că nepoţii săi au fost, din păcate, prieteni apropiaţi ai Führerului şi ai anturajului său (în acest sens, există fotografii elocvente). În celebra sa lucrare teoretică Das Judenthum in der Musik (Iudaismul în muzică), publicată prima oară în 1850 (sub pseudonim) în the Neue Zeitschrift für Musik, Wagner afirmă că muzica scrisă de evrei este lipsită de orice expresie şi este caracterizată prin răceală, indiferenţă, trivialitate şi non-sens. Compozitorul evreu, continuă autorul, creează o combinaţie confuză între forme şi stiluri din diverse epoci. El nu are pasiuni adevărate care să-l împingă spre creaţia artistică. Admiterea evreilor în lumea artei ar avea consecinţe periculoase şi imprevizibile. Interesant de remarcat că Neue Zeitschrift für Musik era cea mai respectată publicaţie de gen din Europa. Ea fusese fondată şi era condusă de nu mai puţin cunoscutul Robert Schumann. Wagner şi-a continuat afirmaţiile de acest gen şi în altă lucrare a sa, Deutsche Kunst und Deutsche Politik (Arta şi politica germană), în care vorbeşte despre „nefasta influenţă a Iudaismului asupra moralei naţiunii", adăugând că „puterea subversivă a evreimii" contrastează puternic cu profilul moral şi psihic al rasei germane. Toate aceste idei, împreună cu fantasticul său geniu şi cu fascinaţia aproape mistică pe care compozitorul a exercitat-o asupra contemporanilor săi şi a generaţiilor ce au urmat, au conferit, din păcate, baze „legitime" Nazismului de mai târziu, fără însă a face din compozitor „ideologul primordial" al acestei mişcări, aşa cum afirmă astăzi unii extremişti. Într-adevăr, este greu, dacă nu imposibil, de susţinut afirmaţia că antisemitismul lui Hitler şi-ar avea originile în Wagner. De altfel, compozitorul a dezvoltat prietenii trainice cu câţiva evrei remarcabili: Heinrich Porges (dirijor de cor apreciat), Hermann Levi (un dirijor de orchestră cunoscut în acea vreme, fiu de rabin). Ba chiar a avut şi o aventură cu Judith Gautier, fiica lui Théophile Gautier şi a cântăreţei evreice Giulia Grisi. Desigur, între toate aceste legături strălucesc la loc de frunte aprecierile generoase pe care Wagner le-a făcut la adresa lui Felix Mendelssohn şi a lui Jaques Halévy (pentru opera acestuia, Evreica!), doi remarcabili compozitori evrei.

Muzicologii aflaţi în tabăra apărătorilor marelui creator german afirmă că izbucnirile anti-semite ale lui Wagner ar putea fi privite doar ca porniri de gelozie împotriva succesului remarcabil de care se bucurau operele unui contemporan, compozitorul evreu Giacomo Meyerbeer. Tot aceştia se străduie să demonstreze cu documente că Wagner nu era singur în afirmaţiile sale, ci urma un şir de nume ilustre, precum Voltaire, Marx, Luther, Napoleon, etc. şi că, deci, anti-semitismul plutea în aer cu mult înaintea muzicianului, fiind o stare de spirit generală în Europa acelor vremi.

Dacă controversa este înca deschisă în Germania, în Israel ea ia forme violente, uneori frizând absurdul. Muzica lui Richard Wagner a fost interzisă (neoficial) de a fi interpretată în public în statul evreu (teritoriile evreieşti) încă din 1938 , după Noaptea de Cristal (când naziştii au început să pună în aplicare programul lor de persecuţie anti-semită; mii de locuinţe şi prăvălii au fost arse sau distruse în decursul unei singure nopţi). De atunci, discuţiile contradictorii au proliferat, devenind incendiare. În 1981, Orchestra Filarmonică din Tel Aviv (una dintre cele mai bune din lume), sub conducerea celebrului şef de orchestră Zubin Mehta, a oferit drept bis muzică de Wagner. Înainte de execuţia lucrării, dirijorul a ţinut un mic discurs în care sublinia că Israelul este o democraţie care trebuie să permită interpretarea oricărui fel de muzică. Dar, a adăugat el, dacă această muzică jigneşte sau deranjează pe cineva, persoanele în cauză sunt libere să părăsească sala (doi dintre membrii orchestrei fuseseră deja scutiţi, la cerere, de a interpreta piesa). O parte a publicului (în special oameni în vârstă) a părăsit în linişte sala auditoriumul. Câţiva au continuat să protesteze gălăgios, ameninţând chiar să vină pe scenă, dar piesa a fost cântată până la capăt fără incidente majore. În august 1995, opera Olandezul zburător a fost transmisă la radio în Israel pentru prima oară, dar în iulie 2001 programarea uverturii la „Tristan şi Isolda" în cadrul Festivalului Isarelian de la Ierusalim a provocat proteste furioase. Prestigioasa orchestră Berlin Staatskapelle şi dirijorul său Daniel Barenboim (evreu el-însuşi!) promiseseră să respecte interdicţia neoficială a muzicii wagneriene. Spre stupefacţia generală, la sfârşitul concertului, Barenboim s-a întors către sală şi a întrebat dacă publicul ar fi amator de ceva Wagner. Majoritatea a fost de acord, după o jumătate de oră de dezbateri! În ciuda faptului că interpretarea a fost răsplătită cu ovaţii, au existat destui care au părăsit sala sau chiar au protestat în gura mare la începutul execuţiei celebrei lucrări, proferând chiar insulte la adresa orchestrei şi dirijorului (repet, un evreu el-însuşi).

Controversele furibunde nu sunt purtate numai între muzicieni sau melomani, dar şi între cetăţenii obişnuiţi de toate vârstele şi condiţiile. De o parte se află cei purtaţi de emoţiile puternice ale Holocaustului, iar de cealaltă cei care doresc o dezbatere raţională şi echilibrată. Aceştia din urmă afirmă că arta trebuie separată de politică şi resentimentele de ordin politico-istoric nu trebuiesc puse de-a curmezişul fenomenelor artistice. Ceilalţi declară că, dimpotrivă, muzica este emoţie pură, iar publicul reacţionează la ea mai mult cu sufletul decât cu raţiunea. Oponenţii au totuşi două puncte în care cad de acord. Primul este că Wagner a fost creatorul expresiilor „problema evreiască" şi "soluţia finală" (cu sublinierea că această din urmă sintagmă nu are, la Wagner, conotaţiile sinistre date de nazişti). Al doilea, că muzica acestui genial compozitor german este fenomenală, de o frumuseţe şi complexitate copleşitoare.

Majoritatea muzicienilor evrei adoptă o poziţie echilibrată: ei nu cred în amestecarea rasismului cu muzica dar, în acelaşi timp, consideră că atâta timp cât muzica lui Wagner declanşează emoţii puternice legate de nazism şi victime ale Holocaustului, ea trebuie ţinută departe de public şi oricine doreşte, poate să o asculte în intimitatea propriei case. Interesantă este declaraţia lui Gottfried Wagner, stră-strănepotul compozitorului, care trăieste din conferinţe asupra antisemitismului ilustrului său predecesor şi a consecinţelor acestuia asupra culturii şi politicii germane. „Ca spectator, eu consider Tristan şi Isolda capodopera scenei lirice a secolului al XIX-lea, dar în acelaşi timp sunt oripilat de concepţia politico-socială a stră-străbunicului meu. Din această cauză nu pot să mă rezum doar la a sta şi asculta muzica lui. În casa mea nu a răsunat niciodată această muzică... Antisemitismul lui Richard Wagner va plana asupra vieţii mele câte zile voi avea. Eu nu pot să-i separ muzica de scrierile sale teoretice. Este clar că ele formează un tot. De altfel, el însuşi s-a considerat a fi mai întâi un filosof şi doar în al doilea rând un compozitor". Faptul că Gottfried Wagner este declarat persona-non-grata de propria-i familie şi că trăieşte permanent sub ameninţarea grupurilor neo-naziste spune - din nefericire - multe.

Totuşi, lucrurile par a merge spre bine. Ultimele sondaje au arătat că doar 30% din publicul israelian ar fi împotriva reprezentării publice a muzicii wagneriene. În acelaşi timp, muzicienii şi oamenii de cultură evrei continuă să pledeze în favoarea acesteia. Yaakov Mishori, un membru ilustru al Filarmonicii din Tel Aviv, declara că orchestra ar trebui să cânte Wagner: „În fond, compozitorul a murit cu 50 de ani înaintea venirii lui Hitler la putere. Mai mult decât atât, Wagner era un fel de antisemit ‚de salon' el refuzând să semneze orice document public împotriva evreilor. De fapt, se ştie foarte bine că el a colaborat cu mulţi evrei: agentul său de relaţii publice era evreu - Neumann, Hermann Levi i-a dirijat multe lucrări şi un muzician pe nume Rubinstein i-a finalizat câteva orchestraţii la operele sale". Şi în rândul reprezentanţilor mass-media israeliană, frustrarea creşte. Se înteţesc declaraţiile împotriva interdicţiei oricărei forme de cultură sau artă şi credinţa că, într-o democraţie, publicul trebuie să fie informat şi să aibă acces nelimitat la informaţie pare a învinge. La acestea se adaugă şi faptul că este imposibil ca Wagner să fie pur-şi-simplu ignorat în Istoria Muzicii. El constituie unul dintre pilonii fundamentali ai dezvoltării acesteia. Fără Wagner, Istoria Muzicii de după 1840 n-ar mai avea sens. Din ce în ce mai multă lume realizează că interdicţia de a-i interpreta muzica nu este numai absurdă, dar şi ipocrită. În fond, Chopin era un anti-semit notoriu („turbat", după cum notează un contemporan), iar Carl Orff - autorul celebrei lucrări Carmina Burana - era membru al Partidului Nazist, cu carnet de partid! Atât Chopin, cât şi Carmina Burana se cântă frecvent în Israel. Şi când te gândeşti că celebrul oratoriu al lui Orff a fost compus în 1937, special pentru liderii nazişti de atunci! Cu toate acestea, nimănui nu i-a trăznit prin cap să interzică muzica lui Chopin sau cea a lui Orff. Un alt mare compozitor, Richard Strauss, a ocupat funcţia de ministru în guvernul nazist (între 1933-1935, ca Reichsmusikkamer). Şi totuşi, după o interdicţie firavă, muzica lui Richard Strauss s-a cântat şi se cântă în Israel. Istoria celor doi Richard este interesantă: în timp ce primul (Wagner) a fost mai mult un teoretician în ale politicii, cel de-al doilea (Strauss) a fost un pragmatic care s-a supus contextului politico-ideologic. Trebuie subliniat însă că, deşi în funcţia sa de ministru, a eliminat aproape toţi artiştii evrei din viaţa culturală germană, el a refuzat categoric să înceteze colaborarea de-o viaţă cu libretistul Hugo von Hoffmanstahl (evreu şi el) cât şi corespondenţa cu Stefan Zweig (cunoscut scriitor elveţian, de origine evreiască). Aceste gesturi categorice i-au atras dizgraţia şi - puţin mai târziu - l-au făcut să părăsească Germania.

Revenind la Richard Wagner, disputa continuă şi astăzi. Problema fundamentală este dacă discuţia despre acest creator de geniu se poate limita doar la muzica sa. Celor care agreează ideea de mai sus li se poate răspunde că Wagner însuşi a amestecat muzica cu politica, el considerându-se un observator şi un lider de idei (nu numai muzicale).

Fără îndoială că au existat compozitori (şi artişti, în general) la fel de antisemiţi ca Wagner. Această plagă umană este veche de secole şi rădăcinile ei sunt - din păcate - înfipte adânc în Europa, leagănul civilizaţiei clasice. În acelaşi timp, deşi afirmaţia că Wagner ar fi responsabil pentru apariţia naţional-socialismului german ar fi o inepţie, nu se poate totuşi trece cu vederea că el a devenit un simbol al propagandei naziste datorită ideilor promovate în scrierile sale. Argumentul că muzica trebuie separată de politică devine subţire în faţa evidenţei: Wagner însuşi le-a combinat.

§

Problemele de mai sus nu sunt caracteristice doar muzicologiei şi specialiştilor. Melomanii îndrăgostiţi de Wagner (şi cine ar putea să reziste seducţiei acestui fenomenal creator?) sunt obsedaţi de dualitatea sublim-abject a personajului. Acest adevărat vrăjitor al scenei, a avut o viziune colosală asupra a ceea ce va fi definit în secolul 20 drept spectacol total. El scria muzica, el scria libretele, el imagina decorurile, el a fost acela care şi-a construit - după propriile planuri - un teatru capabil să-i pună în valoare „dramele cu muzică" , un adevărat templu închinat sie-însuşi, faimoasa clădire a Operei din Bayreuth. Tetralogia Inelul Niebelungilor îl reduce pe J.R. Tolkien la un biet pigmeu şi - de ce nu? - un semi-plagiator. Titlurile celorlalte opere ale sale sunt cunoscute de toţi melomanii: Rienzi, Olandezul zburător, Tristan şi Isolda, Lohengrin, Tannhäuser, Maeştrii cântăreţi din Nüremberg, Parsifal. Acelaşi personaj a promovat idei cel puţin scandaloase şi a împrumutat fără jenă bani de la toata lumea fără a-i da vreodată înapoi. Creditorii se ţineau ciopor de el.

Dar, în fond, cine a fost acest Richard Wagner, care a înnebunit Europa celei de-a doua jumătăţi a secolului 19 şi care continuă să nască controverse (ideologice) aprinse chiar şi acum, la 121 de ani de la moartea sa?

Răspunsul îl veţi afla în numărul viitor al revistei Atheneum.

Până atunci, vă las în compania unor nume ilustre, „bârfind" despre obsedantul Richard Wagner.  

Pentru mine Wagner e imposibil... vorbeşte fără întrerupere. E absolut anormal ca o persoană să vorbească tot timpul.

Robert Schumann

Wagner are momente bune, dar sferturi de oră insuportabile.

Gioacchino Rossini

Opera Lonhengrin (de Wagner) nu poate fi judecată la o prima audiţie, iar eu nu intentionez în nici un caz s-o mai ascult odată.

Gioacchino Rossini

La urma urmelor, este oare Wagner o fiinţă umană? Nu e mai degrabă o boală? El contaminează tot ceea ce atinge, a îmbolnăvit muzica. Afirm cu toată puterea: arta lui Wagner este bolnavă.

Friedrich Nietzsche (1844-1900)
Der Fall Wagner (1866)

Mi s-a spus că muzica lui Wagner ar fi mai bună decât sună.

Mark Twain
Autobiografie (1924)

A sa este măiestria de a traduce prin gradaţii subtile tot ceea ce este imens, excesiv şi grandios în natura şi spiritul uman. Ascultând această muzică înflăcărată şi despotică simţi din când în când cum reînvie din adâncuri fantasmele ameţitoare născute în ceaţa opiului.

Charles Baudelaire (1821-67)
Richard Wagner şi Tannhäuser la Paris (1861)

Un lucru este sigur: ceva s-a întâmplat la Bayreuth, ceva despre care copiii, nepoţii şi stră-nepoţii noştri vor continua să vorbească.

P.I. Ceaikovski
Allgemeine Musikzeitung, Berlin

Gustav Mahler - cel mai important compozitor şi dirijor de la sfârşitul secolului al 19-lea - a fost prezent la premiera operei Parsifal din 26 iulie 1882. Un an mai târziu, marele muzician evreu scria: „Când am ieşit afară din Festspielhaus (teatrul de operă din Bayreuth, n.n.), incapabil de a rosti un cuvânt, ştiam că tocmai trăisem suprema măreţie şi suprema suferinţă şi că această experienţă va face parte din fiinţa mea pentru tot restul vieţii."

Dacă nu ai ascultat Wagner la Bayreuth, nu ai ascultat nimic! Du-te, deci, neapărat şi ia-ţi un set de batiste căci lacrimile se vor rostogoli în valuri. Mai ia cu tine şi nişte sedative, căci vei trăi exaltări vecine cu delirul!

Gabriel Fauré (1843-69)
scrisoare, 1884

De-abia pe la începutul secolului (20, n.n.) au început specialiştii să înţeleagă lumea nouă deschisă de Tristan (opera Tristan şi Isolda, n.n.). Până atunci, comunitatea muzicală a reacţionat la aventura wagneriană precum un organism injectat cu un ser, care încearcă mai întâi să-l respingă ca pe o otravă şi de-abia apoi învaţă să-l accepte ca pe ceva necesar şi chiar binefăcător.

Paul Hindemith (1895-1963
Meşteşugul compoziţiei muzicale (1937)

VA URMA
Cătălin URSU