IUBEA RECHINUL

IUBEA RECHINUL

 

Zăcea rănit rechinul singuratic

nădit cu-o ştimă-ntr-un carmac,

pe fundul ghiolului, fără speranţă

şi sângerând inconştient cristalizat.

Scăzuse apa de zbătut de stele

vărsată peste noaptea de zaval,

sus pescăruşii se roteau alene,

pe întinsură frunzăreau guvizi

şi-n ochiul lumii înotau himere, –

imersa faţă-a genelor de corb, –

ce-n aşteptare mută evocau eterna

vină, neştiută, către cel uitat

care-şi bătea chemarea de aramă

spre un pescar demult crucificat.

Cenaclu Literar: