PLÂNGEA RECHINUL
Submitted by Vasile Durloi on 12/20/2011 - 11:45.
Plângea, captiv, rechinul singuratic
într-o capelă pe-o epavă de la pont
şi sprijinit de-altar, ori mai la nord,
hrănea mocnit un mit superior
cu oxigenul lacrimilor proprii
tăcut murind, de el, interior.
Cădea încet şi prin hublouri, luna
peste icoanele cu peştii îngereşti
şi-i mângâia adolescenţa descompusă
în meditaţii migratoare, de curenţi;
venise, iată, să-l ajungă vremea
cu vid umbrind întors, a câta oară,
dar nu putea aprinde-n van himera
cum nu putea de sete-n veci
să piară.
Comentarii