PLÂNGEA RECHINUL

PLÂNGEA RECHINUL

 

Plângea, captiv, rechinul singuratic

într-o capelă pe-o epavă de la pont

şi sprijinit de-altar, ori mai la nord,

hrănea mocnit un mit superior

cu oxigenul lacrimilor proprii

tăcut murind, de el, interior.

Cădea încet şi prin hublouri, luna

peste icoanele cu peştii îngereşti

şi-i mângâia adolescenţa descompusă

în meditaţii migratoare, de curenţi;

venise, iată, să-l ajungă vremea

cu vid umbrind întors, a câta oară,

dar nu putea aprinde-n van himera

cum nu putea de sete-n veci

să piară.

Cenaclu Literar: