PORTRETUL UMBREI

PORTRETUL UMBREI

 

PORTRETUL UMBREI

 

 

Curg diamantele, aprinse, dintr-un ochi

de când un rid îmi stinse frământarea

înnoptând trăirilor şi ultimul zigot

pe frunzele ce-şi dorm neadormirea

păzite de copii cuviincioşi.

În gând înalţ, la infinit, surpate ziduri

şi mă trezesc în chip îngrozitor

în vârf de piedestal mutat la pol

de dromaderele trecute prin ureche.

Mi-e serpentina fără de sfârşit

şi-mi este dor, nenatural, de or,

nu ştiu de urc, sau de cobor,

îmi vin în minte clipele sublime,

nimic străin nu tinde să-mi rămână

şi mă gândesc profund dacă să-mi vând

prin hipogee mâna de ţărână.

Cenaclu Literar: