PORTRETUL UMBREI
Submitted by Vasile Durloi on 09/10/2011 - 07:20.
PORTRETUL UMBREI
Curg diamantele, aprinse, dintr-un ochi
de când un rid îmi stinse frământarea
înnoptând trăirilor şi ultimul zigot
pe frunzele ce-şi dorm neadormirea
păzite de copii cuviincioşi.
În gând înalţ, la infinit, surpate ziduri
şi mă trezesc în chip îngrozitor
în vârf de piedestal mutat la pol
de dromaderele trecute prin ureche.
Mi-e serpentina fără de sfârşit
şi-mi este dor, nenatural, de or,
nu ştiu de urc, sau de cobor,
îmi vin în minte clipele sublime,
nimic străin nu tinde să-mi rămână
şi mă gândesc profund dacă să-mi vând
prin hipogee mâna de ţărână.
Comentarii