Într-o zi, ea se va trezi din cenuşa propriilor sale

 

simboluri, întru totul renăscută, ţipând

 

şi cerând impetuos, deschiderea porților etanșe.

 

Abia atunci, în halimaua încetinită de insolenţa

 

de a nu fi întâmpinată, ochiul amintirilor,

 

imuabil şi rece, va lăcrima fantezista plăcere

 

a singurătăţii, descoperindu-mă

 

printre aluviunile universului ei, ambigen.

 

 

 

Gesticulându-şi uimirea, foarte hotărâtă să respire

 

mirosul fiinţei într-o delirantă clipă totală,

 

îmi va scana codul de bare de pe atriul stâng,

 

întrebându-se dacă, într-adevăr, un “Ce” imanent

 

poate ucide acea hologramă conştientă

 

de faptul că realitatea este un viciu.

 

 

 

Și nu se va speria de primul mister apărut

 

la traversul singurului ochi maculat de infinit,

 

pentru că ea deţine limbajul formei, ea are matricea,

 

însă, contopirea raţionalului cu simţirea-i aparte

 

o va face neînţeleasă, romantică, ironică

 

şi, mai înainte de toate, se va supune

 

unei rătăciri melancolice, sub făcliile datinilor,

 

într-o necontrolată regresie, spre adevărata iluzie,

 

ştiind că nu este simplu să îmblânzească

 

adânca vedere, care îi devorează slăbiciunile,

 

obligând-o să viseze, plină de intrigi, scânteia.

 

 

 

Mă va întineri, indiscutabil, jefuind pentru mine,

 

fantomele misteriosului asfinţit, fără a îndrăzni,

 

nici măcar o clipă, să-şi închidă pinealele pleoape,

 

ea, cea care mă va naşte, se află în interiorul

 

meu şi chiar dacă ne-am întrista unul pe celălalt,

 

sub curcubeul absurdităţilor noastre, nu aş putea

 

să o reinventez de vreme ce drumul meu adevărat

 

curge din inima mea spre centrul necuprinsului ei.

 

 

 

În mod constant, se va dizolva proiectându-şi

 

nou-născuta individualitate, tremurând precum

 

o antică vestală, dornică să-şi aprindă veşnicia

 

între coperţile prăfuite ale timpului meu mănat

 

de gelozie, dar nici măcar pentru faptul, ridicol,

 

de-a mă iubi ea nu va putea fi bănuită

 

că ar fi prea latină şi doar pentru mine atee.

 

 

 

M-am învelit cu subiectivismul ultimului val

 

spre orbirea magicului ochi şi n-am avut

 

nici măcar un alibi care să-şi vândă făgăduinţa

 

plătind tribut amintirii obiecte închipuite

 

iar dacă farmecul contradicţiilor îşi va restrânge

 

căldura, emanciparea vederii unui nevăzător

 

va lăcrima efemerul succesivelor aşteptări

 

pe verdele câmp al patimilor ei, nepieritoare.