UMBRA–DRACON

UMBRA–DRACON

Căutăm raţiunea motivului geometric,

care trasează drum adevărat

propriilor noastre fantezii,

sub strălucirea amintirii tocmite în palmă, –

chiar dacă uneori dezamăgirile sunt false

şi hotărâte de oboseala clipei

în care răspunsul apare deodată,

atunci când nimeni nu mai are nevoie de el.

 

În orice moment, utopiile pot hotărî

schelete viselor confuze,

departe de somnul lichefiat în căldura

hamacului străin, – închipuit preludiu

pentru tăcerea până la ultimul ţărm.

 

Ne ambarcăm pe corăbii nemaipomenite

ca să vedem ce alţii au văzut demult

iar pentru întreaga spaimă,

am scos din amfore, din cală,

umbrele fragilelor noastre oase

înfăşurate în linţolii destrămate

şi-n locul lor, drept lest,

am arimat fantomele răscumpărate

cu numele grele dintr-un străvechi adânc.

 

Voi nici măcar nu aveţi idee câte pricini,

ce sentimente şi ce himere, ne vând.

Habar n-aveţi de marinărie!

Nu ştiţi cum pun la cale grozăvii;

cum vine unul în cartul dimineţii

şi se aşază culcat, imatur şi nostalgic

peste sextant şi hărţi.

 

Ne obligă să-i privim faţa ovală

cu reflexe de caolin, surâsul vag,

pieptul care se deschide brusc,

precum o cutie de cafea vidată,

dezgolind o inimă

cu un caroiaj tatuat original,

ca o picătură spiralată,

ca un suvenir

dintr-o ultimă mare a sudului…

 

Cum să-l dai afară, când afară

umblă normalul?!

„Luaţi-l! – am vrut să-l arestez, –

cine se crede? Noe? Columb? Magelan?”

 

„Taci, căpitane, că te aude!

Unde ar putea să închidă o pleoapă?

Îşi caută răul de mare ca pe un drog

şi apoi, plutim pe un tezaur lichid,

avem drum lung de parcurs,

spre Salamina, Lepanto,

Trafalgar şi înapoi”.

 

Lestul zâmbeşte vânăt şi desigilat,

ne trebuie perle pentru a-l scoate

de pe comandă iar de pe buzele lui, –

închise de verbele: plutesc şi exist, –

se scurge prozaica sare amară,

şoapta că într-o neţărmurită întunecare

se află ceva ce n-am apucat să iubesc

şi că o mare nenorocire poate provoca

picătura căzută dintr-o adâncă vedere

pe puntea încinsă de mersul umbrelor

crescute, nostalgic, în haine de paradă.

 

Îi dăm, în consemn, ultimul cart

numindu-l: „Corsar-împărat,

corăbier fără textură”…

Acum nu mai surâde.

 

Şi, deodată, ne dăm seama

că el nu ştie să înoate!!!


 „Habar n-aveţi de… marinărie!”

Cenaclu Literar: