Calomniez, il en restera toujours quelque chose.

Calomniez, il en restera toujours quelque chose.

Pe la sfârşitul lunii februarie apărea cartea lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur. Chiar de pe la începutul lunii, drăguţa noastră presă liberă şi independentă anunţa cu surle şi trâmbiţe apariţia cărţii şi prevestea aproape izbucnirea unui război civil, drept urmare. Titluri pompoase, bombe mediatice, nume cu rezonanţă din cultura română despre care vom afla că-s canibali, ucigaşi în serie, spărgători de bănci etc. Ce mai! tot tacâmul. Zburdalnici cum sunt jurnaliştii noştri mioritici, au început să facă deja comentarii, să-şi dea cu părerea şi, odată cu ei, vajnicii postaci nu mai pridideau cu înjurăturile. Fiecare după idiosincrazii. Nota finală era: ha! ce-aţi crezut voi, că e ceva de capul lui Pleşu, Liiceanu, Eliade... şi lista era lungă tare. Ba, citesc într-un jurnal local articolul unui ditamai decanul de la o facultate cu pretenţii, în care îl combătea de zor pe Marino în acelaşi spirit de veselie generală şi cu aceeaşi notă grotescă gen emisiunile lui Gaiţă. Dacă nu ştiţi cine-i Gaiţă, vă spun eu: e un tip sadic, care vânează prostia şi limbuţia românului, care atunci când e întrebat ceva, ştie, nu ştie, răspunde. Nu-i pasă că spune gogomănii; el se pronunţă ritos asupra tuturor subiectelor posibile şi imposibile, de la zborul pe lună, până la hermenautica lui Vasile Lovinescu.

Deşi, de obicei evit cărţile, filmele, orice manifestare care are o publicitate exacerbată, cunoscând câteva din scrierile lui Adrian Marino ( Hermeneutica ideii de literatură, Biografia ideii de literatură, Politică şi cultură) mi-am zis că trebuie să-i citesc jurnalul. Am stat o săptămână aproape, zi şi noapte, pur şi simplu nu puteam lăsa cartea din mână, şi am citit-o. Nu era nici pe departe ceea ce presa aruncase pe piaţă pentru impresionarea virtualului cititor. Pentru mine era pur şi simplu o carte de-o tristeţe sfâşietoare, o adevărată şi lucidă radiografie a lumii în care trăim şi, toate astea, dincolo de afirmaţiile drepte sau nedrepte ale autorului. Încet-încet au început să apară şi alte păreri. Mi s-au părut de bun-simţ articolele scrise de dl. Goţiu pe Vox publica. Pe urmă am citit în "Timpul" un articol, iar "Observatorul cultural" i-a dedicat un număr pentru dezbaterea cărţii şi, mai nou, revista "Verso" din Cluj. Părerile sunt împărţite şi mi se pare destul de normal.

În toata zâzania iscată cu publicarea acestei cărţi apare izbucnirea aproape isterică a lui Mircea Dinescu, care-l acuză pe Marino, că a fost turnător, a văzut el dosarul la CNSAS. A fost prima nedumerire: de ce n-a zis nimic până acum, când a văzut portretul nu tocmai onorabil pe care i-l face criticul în cartea sa? Şi de ce Adrian Marino n-a fost răsplătit de securitate cu un post călduţ de universitar la Cluj, dacă tot a slujit-o cu credinţă? Cine citeşte cartea constată că ceea ce a făcut Adrian Marino aici echivalează cu introducerea unui băţ într-un cuib de viespi. Aşa că a început o fierbere în rândul scriitorilor, după care s-a aşternut un fel de linişte rău-prevestitoare până azi, când, iată "adevărul" iese la iveală: o anume Mirela Corlăţan, care habar n-am ce şi dacă a mâzgălit ceva în afară de aşa-zisele articole de presă, îl "dă în gât" pe Marino. Da, a fost turnător, l-a turnat pe Eliade şi pe Lovinescu. Când am citit titlul mi-am zis : de ce l-o fi turnat şi pe Eugen Lovinescu , dacă bietul răposase cam demultişor. Pe urmă m-am dumirit. A avut ea, domnişoara în cauză, acces la un microfilm - taman de la DIE -, care spune totul despre "banditul" de Marino. Iar m-am întrebat: Ce-o fi DIE, ce rudă o fi cu duduia Corlăţan de-a avut atâta încredere în ea să-i dea acel microfilm? De ce nu i-a dat şi niscai înscrisuri, ceva?

În fine trec mai departe şi găsesc un alt autor genial cu operă de inestimabilă valoare, C. Pătrăşconiu, care spune clar pe blogul lui cine a fost "jegul uman Marino". Sursa? EVZ -articolul duduii amintite cu pile la DIE, SIE şi care or mai fi. Stau şi mă întreb ca prostul: "Trădare, trădare, dar s-o ştim şi noi!" Adică, aşa cum scrie la carte, cu semnături, cu documente, cu urmările tragice derivate din acţiunile "trădătorului". Răzbate din tot ce scriu aceşti indivizi un rânjet sinistru, care mie îmi provoacă repulsie şi, ca simplu cetăţean căruia i se administrează zi de zi otrava manipulării prin presa de doi bani pe care o fac ei, le spun: să le fie ruşine! Admir pe domnul Pleşu şi pe domnul Liiceanu pentru decenţa şi bunul simţ cu care au reacţionat la idiosincraziile unui om chinuit de propriul destin.

Nici nu ştiu dacă merită sau nu, dar voi da cele două surse incriminatoare la adresa lui Adrian Marino:

https://www.evz.ro/detalii/stiri/adrian-marino-super-spionul-roman-i...

şi

https://patrasconiu.ro/?p=6259

Cenaclu Literar: