Ba nu, vremea pieirii nu ne-a venit, sângele nostru este tânăr, pentru că este înnoit din nenorociri. Vom avea încă zile frumoase pe pământ. Dar pentru a le avea, trebuie să ne cunoaştem solia ce Dumnezeu ne-a dat, trebuie să fim vrednici de bunătăţile ce cerul ne-a dăruit in atâta îmbelşugare, trebuie să ne ţinem în unire, trebuie să sporim în bine. Să ne ţinem mai ales de cele trecute, ele pot să ne scape de pieire. Să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti, atât cât nu sunt împotriva dreptei cugetări. Să ne ţinem de limba, de istoria noastră, cum se ţine un om, in primejdia de a se înneca, de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre. Într-însa vom învăţa ce am făcut şi ce avem să mai facem; printr-însa vom prevede viitorul, printr-însa vom fi Români, căci istoria este măsura sau metrul prin care se poate şti dacă un popor propăşeşte sau dacă se înnapoiază. Întrebaţi dar istoria şi veţi şti ce suntem, de unde venim şi unde mergem. De unde venim şi unde mergem, trecutul şi viitorul, iată toată fiinţa noastră, iată mijlocul de a ne cunoaşte.

Dar istoria noastră unde este, cine o ştie, cine o citeşte, cine-şi bate capul, într-o epocă aşa de materială, aşa de egoistă, să gândească la istorie, la naţie, la viitor?

Istoria noastră este în tradiţiile poporului, în movilele nenumărate ce împestriţează întinsele noastre câmpii, în mânăstirile ce cuvioşii şi vitejii noştri domni au zidit, în aducerea aminte a biruinţelor câştigate, în hrisoave şi-n urice şi, în sfârşit, în hronicile Grecenilor, Popeştilor, Urecheştilor, Costineştilor şi atâtor alţi bărbaţi cari într-o mână ţineau sabia spre apărarea patriei şi într-o alta condeiul spre a scrie măreţele lor fapte.

Mihail Kogălniceanu (Istorice, 1841)