Acțiunea romanului ”Tuareg” de  Alberto Vázquez-Figueroa  ne introduce în lumea a locuitorilor nisipurilor: tuaregii. Pentru europeanul adaptat condițiilor de viață moderne e greu să accepte și să înțeleagă că normalitatea vieții înseamnă respectarea unui Cod al Onoarei, că în numele unui principiu un om poate recurge la sacrificiul suprem. 

Gacel Sayah era ultimul nobil, fiu al puternicului popor  care mai domnea peste întinderile de nisip Kel-Talgimus, „Poporul Vălului”, neîmblânziţii imohag cunoscuţi şi sub numele de tuaregi. Gacel Vânătorul se îndepărtase de centrele locuite de cei care ocupaseră pământurile lăsate de strămoșii lui, spre marginea deşertului, acolo unde se simţea în siguranţă, alături de animalele sălbatice şi de nesfârşitele stoluri de păsări migratoare. Fugise de înaintarea civilizaţiei, de influenţa invadatorilor, de cei care exterminau animalele,  de tot ceea ce aducea cu sine expansiunea omului alb. În cele din urmă, Gacel a rămas ultimul tuareg solitar, purtătorul de stindard al unei comunități distrusă, cu tot cu tradițiile ei, de atâtea războaie.

„În uşa cortului său, cel mai mare şi mai confortabil din toată tabăra, se oprea câteva clipe să asculte. Dacă vântul nu începuse să plângă, tăcerea se făcea atât de intensă, că ajungeau să te doară urechile. Gacel iubea această tăcere.”

În fiecare dimineaţă, Gacel înşeua dromaderul său preferat şi pleca la vânătoare. Îşi iubea mehari-ul ca pe ochii din cap ştiind că de el îi depinde viaţa şi că în orice situaţie ar fi fost era singurul animal capabil să-l aducă acasă. Spre deosebire de tuaregi, invadatorii francezi ai dunelor de nisip nu puteau stăpâni dromaderii şi le considerau animale proaste. Însă un adevărat imohag ştia că un mehari pur sânge era o adevărată comoară în deşert. Cu timpul, tuaregii au fost risipţi, ucişi, subjugaţi de coloniştii francezi, astfel că nici un bărbat, nici o femeie, nici un copil n-a mai avut voie să bea apă din Sahara fără voia Franţei.

Bărbaţii imohagi şi-au aruncat armele şi, din acel moment, poporul a fost condamnat la uitare - o naţiune care nu are nicio raţiune de a exista, dispare în neant. Din temutul ”Popor al  Vălului” nu mai rămăseseră  în deşert decât   ici, colo, familii izolate. Mai erau însă acele teritorii în care nu exista nici urmă de apă, unde sângele fierbea în vene în miezul zilei şi de unde cu greu putea să scape cineva. Exista chiar o legendă despre o caravană a celor mai bogaţi negustori care se îndrepta de la Gao către Tripoli şi care se pierduse în imensitatea necunoscută a ţinutului. Gacel avea ambiţia să parcurgă acele pământuri periculoase care înghiţiseră atâtea vieţi, doar pentru a dezvălui misterul dispariţiilor.

În faţa jaimei sale au poposit într-o dimineaţă doi călători străini, un bătrân şi un tânăr, epuizați de călătoria prin deșert,  după ce suferiseră de foame şi de sete. Aparent, erau inofensivi, însă instinctul îi spunea că  se afla în pericol . În neliniştea care îl cuprinsese, Laila, tânăra lui soţie, îl însoţea ca o umbră încercând să-i îndulcească tristeţea care punea stăpânire pe el.

 În cele din urmă, presimţirile i s-au adeverit. În faţa jaimei a apărut  și un convoi militar din care a coborât cel mai vestit imohag care făcea parte acum din organizaţia militară  „Poporul lăncii”. Îi căutau pe cei doi străini pe care îi adăpostise Gacel. Deşi legea ospeţiei era sacră în deşert, militarii şi-au impus propria lege ucigându-l pe unul din oaspeţi şi pe celălalt luându-l ostatec. Tuaregul ştia că orice împotrivire era lipsită de sens în faţa armelor câtă vreme întreaga lui familie era expusă pericolului. Dar o astfel de jignire nu putea fi iertată de omul deşertului, trebuia să se răzbune pentru că i se încălcase cel mai sacru drept: respectul faţă de oaspetele care îi călcase pragul, acordându-i maximă încredere şi punându-şi viaţa în mâinile  lui.

Uciderea oaspetelui unui imohag al ”Poporului Vălului” însemna jignirea și umilirea lui, lucru care nu putea trecut cu vederea și trebuia  să fie răzbunat. ”Doar un laș îl înfruntă pe cel despre care știe că e mai slab decât el,  fiindcă victoria nu-l va înnobila. Și doar un prost luptă cu egalul său, pentru că în asemenea cazuri doar norocul hotărăște rezultatul bătăliei. Imohag-ul, adevăratul războinic al rasei mele, spune Gacel Sayah, trebuie să se înfrunte întotdeauna cu cine știe că e mai puternic, pentru că, dacă îi surâde victoria, eforturile sale vor fi răsplătite de mii de ori și-și va putea urma drumul mândru de el însuși.”

Gacel Sayah, inmouchar al temutului popor Kel –Talgimus, a decis să facă dreptate  și să răzbune sângele nevinovat al oaspetelui lipsit de apărare, ucis sub acoperișul casei sale. Primul a fost Mubarrak-ben-Sad, targui-ul trădător care îi însoțise pe soldații francezi către domeniul său. Lupta a fost dreaptă, curată și nobilă respectând Codul onoarei ”Fiilor vântului”. Dar răzbunarea nu-i învie pe morți și uciderea lui Mubarrak  nu-i adusese ușurare sufletească lui Gacel care își continuă drumul către fortul militar din Adoras. Beduinii se țineau departe de soldații din fort întrucât ei permiteau femeilor lor să umble cu fața descoperită, cu brațele și picioarele goale și nu de puține ori fuseseră încăierări între ei și soldați. Targuiul a pătruns în fort unde l-a găsit căpitanul Kaleb- el–Fasi cel care comandase executarea oaspetelui său. După o scurtă judecată  l-a executat cu sânge rece. Moartea ofițerului a declanșat o adevărată vânătoare a unui grup de soldați puși pe urmele lui Gacel. Viața lui era în pericol. Să se confrunte c-o întreagă armată ar fi fost imposibil, așa că a ales drumul cel mai periculos din deșert, drumul din care nicio caravană nu reușise să scape din ”Pământurile pustii”. El nu avea de ales. Între înfruntarea cu pustiul deșertului și armata aflată pe urmele lui a ales calea grea a dunelor înșelătoare. Își asumase pericolul la care își supusese familia atunci când a ales să facă dreptate singur. Pentru fapta lui sinucigașă ajunsese cunoscut și respectat în toate triburile de beduini. Drumul Marii Caravane pe care mergea Gacel pe ”Pământurile pustii” era un drum fără scăpare: lipsa oazelor, a apei, a hranei pentru targui și imohagul său,  soarele puternic din timpul zilei și frigul din timpul nopții aduceau moartea oricărui temerar. Marea Caravană fusese unul dintre cele mai mari convoaie de cămile încărcate cu mărfuri care nu reușise să traverseze deșertul.

Pentru a-l forța să părăsească deșertul, soldații îi arestaseră familia și-au închis-o în fort. Dintr-o dată Gacel a avut trista revelație că moartea pe care o răzbunase nu mai însemna nimic față  de trista realitate în care ființele iubite-nevasta și copii deveniseră victimele propriului război. Laila, iubita lui soție, fusese torturată, umilită. Copiii, loviți, speriați, răniți.

”Acum se simțea minuscul, nu în fața măreției pământului, ci a josniciei acelora care îl locuiau, care fuseseră în stare să implice femei și copii într-o luptă între bărbați.”

Tuaregul nu știa cu ce arme să lupte cu astfel de oameni, nu-l învățase nimeni regulile acelui joc. Își apărase onoarea de gazdă, dar își distrusese toată familia. Era un nebun visător care mai credea în dreptate, în onoare, în tradiție însă duhul răului îi adusese numai nenorocire. Nu mai avea nimic de pierdut. Unica lui dorință era să-și salveze soția și copiii din închisoare. Lucrul ăsta nu-l putea face decât cu prețul vieții președintelui. Într-o noapte întunecoasă a pătruns în orașul în care se afla Palatul prezidențial. Omul deșertului vedea pentru prima dată un oraș. Nu știa ce primejdie îl așteaptă. La un simplu control al documentelor de identitate, încercând să fugă, a fost împușcat în piept.

Se adeveriseră învățăturile bătrânului Suleim, înțeleptul tribului: ”...Vedeți dară cum luptele și războaiele nu duc la nimic, pentru că morții fiecărei părți se plătesc cu morții celeilalte părți...”

Bibliografie: Alberto Vázquez-Figueroa, Tuareg, Polirom , Iași, 2014