Ştiu, şi nu de azi de ieri, că românii din ţară nu privesc cu ochi buni comentariile, sfaturile, criticile, opiniile românilor din diaspora. Am considerat acest fenomen o exemplificare a orgoliului românesc (pentru a nu fi acuzat că fac generalizări nepotrivite, nu voi folosi expresia "tipic românesc"; e posibil ca şi alte naţii să îl aibă - şi apoi, or fi câţiva români care nu-l au - deşi mă îndoiesc...).

Deci, românul le ştie pe toate. Mai bine ca oricine - inclusiv alţi români. Se pricepe mai ales la fotbal, politică, artă, economie şi, în general, mai ales la tot ce mişcă sau zace sub soare. Nu există subiect pe care el să nu-l ştie mai bine decât "ceilalţi". Aşa că, pe bună dreptate, reacţia spontană este: "nu mă înveţi tu pe mine!" Sau, mai puţin violent: "nu am nevoie de sfatul nimănui!". Sau chiar: "ţi-a cerut cineva părerea?"...

Bineînţeles, românul le face după capul lui. Avea Creangă ceva de spus (şi) despre această meteahnă ("dacă după capul tău ai făcut, rău cap ai avut") şi, ca să dovedim că marele povestitor nu scria degeaba, de atunci încoace ne tot dăm peste cap să arătăm ce "cap rău" avem. Desigur, cel puţin prin asta dovedim oaresce originalitate. Probabil mai mult timp cheltuim mai apoi încercând să-i încredinţăm pe toţi că rezultatul obţinut, deşi mult diferit de cel urmărit, este taman cel dorit de noi. După care ne apucăn să căutăm soluţii de corectare a rezultatului, fie prin "îmbunătăţiri" şi "inovaţii", fie prin "decrete de urgenţă", fie prin...

Dacă rezultatul este foarte rău (dovedind astfel calitatea "capului" folosit), îl măturăm sub preş şi ne apucăm de altele. Dar dacă cineva ne cere socoteală (prin absurd, putem considera şi această ipoteză!), atunci începem să arătăm cu degetul către toţi şi toate care au contribuit activ ("ajutând" la ideea originală) sau pasiv (văzându-şi indiferenţi de propria lor existenţă). Care va să zică, "rezultatul" ar fi fost minunat, rupeam gura satului cu ea - dar condiţii "nefavorabile" au stat împotrivă. Un exemplu clasic acum este "democraţia originală" de la Bucureşti, în faţa căreia se scarpină uimiţi în cap nu numai românii, ci jumătate din populaţia globului pământesc... În sfârşit, sunt cazuri când nu mai putem face totul "după capul" nostru, trebuie musai să facem ce ni se cere de la UE, de la FMI, de la mai ştiu eu cine. Chiar şi atunci, după ce mârâim, amânăm, iar când facem totuşi "după capul" altora, avem grijă ca prin tot felul de ordonanţe, legi, regulamente, etc. să iasă tot "după capul" nostru.

Ajută asta cu ceva ţării şi neamului nostru? Nu prea. Dar ne dă un sentiment de "mândrie patriotică". Nu ne învaţă nimeni ce să facem! Chiar proşti, suntem mulţi - şi la noi acasă, stăpâni pe destinul nostru! Ne zice cineva că este o tâmpenie să aruncăm nucile în pod cu furca? Da" ce se pricepe el? A aruncat el mai multe nuci ca noi? Îs nucile lui? Podul lui? Furca lui? Eu vreau să le arunc "original" în pod, cu furca, şi la naiba cu părerile "celorlalţi"!

Ca o explicaţie, găsim motive întemeiate să nu urmăm sfaturile altora. În fond, indiferent ce am făcut şi facem, la noi e ca şi la ei. Şi noi avem prostituţie, jocuri de noroc, droguri, şantaje, spargeri, bombe, trafic de influenţă, maşini scumpe şi viloaie, paparazzi, poliţie coruptă, avocaţi, amante de lux... Pe de altă parte, şi "ceilalţi" sunt binecuvântaţi cam de aceleaşi păcate ca şi noi. Adunăm averi imense cu japca? Dar ei cum au făcut, prin Vestul sălbatec? Avem corupţie de stat? Dar USA cum a ajuns să facă război în Irak? Avem fotbal de toată minunea? Dar ce, italienii îl au mai breaz? Am fost securişti şi informatori? Dar ce, americanii nu s-au dat în gât unii pe alţii în perioada "maccarthystă"? Ia să ne mai lase în pace!

Uneori această atitudine ia forme specifice. Ani de zile am înjurat-o pe baroana Nicholson că îşi vâră nasul cam lung unde nu-i ferbe oala - iată că acum o cităm mai ceva ca pe Iisus: baroana a zis că la noi orfelinii o duc chiar mai bine decât la Paris! Dar ce zic eu Paris: baroana zice că nu există în lume orfelini care să trăiască atât de bine ca în România. Păi, să nu faci un chef pe chestia asta?! E clar, americanii nu urmăresc decât să ne fure copiii - doar au dispărut "peste 2500" de copii înfiaţi de ei! - de unde şi rapoartele lor mincinoase.

Dar despre vasele cumpărate de la britanici, cum e? Dar mai ştie cineva? Pe de o parte, cazul este prezentat ca o dovadă că nu doar noi suntem corupţi, ci şi englezii. Pe de altă parte, sar toţi să apere deal-ul - doar nu vrem ca cineva să ajungă la părerea că am fi mai proşti ca englejii sau, Doamne fereşte, chilienii! Doar la întrebarea simplă şi logică (pe care de altfel nu a pus-o prea mulţi), "la ce naiba ne trebuia nouă vase de 300 milioane euro?" nu se grăbeşte nimeni să răspundă. Zic şi eu: să participăm la "manevre". Sau să ne mângâie Marele Prieten pe cap, că am fost băieţi cuminţi. Că doar nu o să tragem cu tunurile rapide "ultra-performante" în prietenul ucrainian?! Sau în prietenul rus... Dacă este să deschidem cumva gura despre Insula Şerpilor, Cahul, Bâstroie, primul care ne-ar lua de urechi ar fi tocmai Marele Prieten, alături de mai micul Prieten UE...

Dar mândria naţională se manifestă şi faţă de românii plecaţi. În fiecare din cele două vizite acasă, am stârnit chiar din primele zile (mai apoi mi-am ţinut gura) vociferări ori de câte ori îndrăzneam să critic ceva. "Dar ce, la voi nu este aşa? Am văzut noi la TV!" Nu puteam arăta spre rahatul de pe trotuare, gunoiul de pe plajă, dughenile imunde, serviciul execrabil, mitocănia, câinii "comunitari", corupţia, etc. Nu că ele nu ar fi existat - dar cum îndrăzneam eu, venit de "aiurea", să le critic? "Că la voi nu or fi..." Dacă spuneam că nu, nu prea sunt, mi se răspundea, cu rânjetul ironic de rigoare: " O fi, dacă zici tu..." Adică, vezi Doamne, ei ştiu mai bine! Păi nu?

Deci, cum ziceam, nimic nou în acest topic. Atunci de ce m-am apucat să scriu un articol pe acestă temă? Pentru că o persoană aflată în vizită pe aici mi-a zis mai zilele trecute ceea ce nu-mi spuseseră alţi români plini de "mândrie patriotică". Şi anume: "Ceea ce nu înţeleg eu este de ce vă f...-te grija. Aţi decis să vă părăsiţi ţara, să ne lăsaţi acolo să ne chinuim, şi acum, aflaţi aici, în siguranţă, aveţi curaj să criticaţi. Ce nu veniţi acasă să faceţi VOI ceva, dacă vă dă mâna?"

Ce puteam eu răspunde la aceste acuze? Că faptul că noi criticăm de aici nu neagă adevărul afirmaţiilor noastre? Că am criticat şi acasă (fie vorba între noi, fără a păţi ceva din partea autorităţilor; mai mult, cei ce mi-au sărit în cap apărând dreptul României să se "bucure" de toate mizeriile au fost tocmai rudele şi prietenii mei cu sentimente "patriotice")? Că, în loc să ne acuze pe noi pentru critici şi să sară în apărarea jigodiilor, mai bine şi-ar găsi ei curajul şi demnitatea de a se organiza şi a face ceva pentru ţara în care trăiesc?

Doar că persoana respectivă avea de partea ei un mare adevăr. Aşa e, aşa e, am plecat de acasă! Cei mai mulţi, majoritatea covârşitoare, de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Doar din dorinţa de a o duce mai bine. Acest sentiment pur omenesc nu cunoaşte naţionalitate. Doar că noi dorim să dăm o spoială morală deciziei. Un cunoscut, african de prin Somalia, îmi mărturisea pătruns de fervoare reliligioasă: "m-a ajutat Dumnezeu să o duc mai bine, eu şi familia mea! Aşa cum sunt eu acum (lucra ca janitor la o clădire administrativă) o duc mai bine decât regele tribului!" Nu mi-a povestit nici despre luptele între warlords, nici de foametea creată artificial, nici de uciderile în masă... ci pur şi simplu despre dorinţa lui de a ajunge într-o ţară unde poate trăi mai bine.

Dar nu, noi "motivăm" plecarea. Pentru asta, arătăm cu degetul către toate păcatele ţării. De la câinii vagabonzi până la corupţia parlamentară, nimic nu scapă. Cum zicea respectivul: ajuns aici, putem critica. Acasă nu am facut-o. Eram prea ocupaţi să facem bani - şi auzim tot mai des afirmaţii de genul "am tot ce îmi trebuie aici, dar parcă aş încerca în Canada..." Deci, sociatatea românească ne dă cam "tot ce ne trebuie", dar, din spirit de aventură, din dorinţa de a începe ceva nou, poate din dorinţa de a tăia legăturile (nu tocmai curate) cu unii, sau poate din teama de consecinţa unor acţiuni din ultimii 15 ani, dar în mod cert din dorinţa de a avea mai mult decât avem în acest moment (aşa am aflat că "tot" are superlative: mai mult decât tot, un tot mai bun...), ne luăm valea. Nu, în formularul pe care îl completăm pentru Ambasada Canadei nu amintim adevăratele motive. Nici aici nu le spunem. Doar că ne apucăm să criticăm "realitatea" de acasă, "cea care ne-a făcut să plecăm"... Şi iarăşi, nu e de mirare că mulţi din aceşti "aventurieri" s-au întors acasă, unde mediul le era mai propice "realizării" materiale.

Desigur, pot spune că eu, revista Atheneum, colaboratorii ei, criticăm puţin, sau deloc, realităţile românilor de-acasă. Nouă ne ajung realităţile românilor de pe aici... Asta ne-a atras nu o dată, acuza de "anti-români". Probabil, critica vizitatorului ne va face (pe mine, sigur) mai atenţi cu criticile la adresa românilor. Nu că m-ar "f...-te grija" mai puţin - dar drept este că e de datoria românilor de acasă să facă ordine la ei în bătătură. Dacă vreau să mă implic mai mult, nu am decât să mă întorc acasă, printre ei, cu toate riscurile de rigoare.

Şi mai pot spune că îl poţi critica doar pe cel pe care îl iubeşti. O faci pentru că îţi pasă, pentru că vrei ca lucrurile să se îndrepte. Comuniştii ne-au învăţat că singura formă de critică, permisă, este auto-critica. Şi urmele acestei educaţii comuniste se vede şi azi: "nu te lega de "popor"!" Bineînţeles, "poporul" este Iliescu, Băsescu, partidele de tot felul, parlamentarii, baronii, procurorii, poliţiştii, mafioţii, bugetarii, sindicaliştii, precupeţii, până la lelea Măria luată de ape pentru că nu a vrut să facă aşa cum îi cereau "alţii" să facă... Ei uite, mă leg de "popor", că este al meu şi mă doare inima când îl văd în greşeală!

Numai un lucru nu voi face din cele sugerate de vizitatorul "patriot" de departe, din locul mai aproape de inimă: să scriu laudativ despre "realizările" românilor. Pentru că aş transforma Atheneumul în Scânteia (pe de o parte) şi pentru că aş epuiza subiectul în câteva fraze. L-am rugat pe el să-mi dea câteva exemple de astfel de "realizări" şi mi le-a spus în cinci minute... Probabil ar fi încăput pe jumătate de pagină.

Nick SAVA