Fragmente basarabene

Fragmente basarabene

Basarabia! Nu ştiu de ce, dar când mă gândesc la Basarabia, mă gândesc la spusele lui Eminescu: "a rosti numele Basarabia este totuna cu a protesta împotriva dominaţiunii ruseşti." Ciudată asociere! Basarabia ne-a dat doi domnitori: Alexandru Lăpuşneanu şi Dimitrie Cantemir; ne-a dat poeţii Văcăreşti (din Soroca), pe Al.Russo, pe Kogălniceanu, C.Stere, Haşdeu ...

"Eu cu ierbile poienii
N-am nimic de împărţit
Jale mi-i că moldovenii
încă nu s-au înfrăţit."

Basarabia! Nu ştiu de ce, dar când mă gândesc la Basarabia, mă gândesc la spusele lui Eminescu: "a rosti numele Basarabia este totuna cu a protesta împotriva dominaţiunii ruseşti." Ciudată asociere! Basarabia ne-a dat doi domnitori: Alexandru Lăpuşneanu şi Dimitrie Cantemir; ne-a dat poeţii Văcăreşti (din Soroca), pe Al.Russo, pe Kogălniceanu, C.Stere, Haşdeu ...

Multe se pot scrie despre Basarabia şi totuşi mai avem încă întrebări la care nu le-am găsit un răspuns pe deplin satisfăcător. în partea sudică a Basarabiei au dominat politic, de regulă, popoarele de stepă, venite rând pe rând, înlăturându-se unele pe altele: Cimerienii, Sciţii, Sarmaţii, Goţii (care intră şi-n altă categorie), Alanii, Hunii, Uzii, Cumanii, Tătarii, şi chiar geografii străini numeau zona în cauză Pustiul Getic. Nistrul se numea în antichitate Tyras; istoricii antichităţii îi pomenesc pe Tyrageţi, deci Geţii de pe Nistru. Să explici de ce se vorbeşte româneşte (o limbă latină) în Banat, Ardeal sau Oltenia este puţin mai uşor decât vorbirea ei tocmai la Nistru. Şi totuşi, imperiul Getului Burebista se întindea până la Bug.

"în Bugeac la Căuşeni
Dorm strămoşii modoveni,
Numai pietre de mormânt
Mai păstrează-a lor cuvânt...
Căuşenii-s loc bătrân
Târg tătar, lăcaş creştin.
Cine ştie ce oşteni
Au mai fost la Căuşeni.
Marmori frânte se găsesc
Şi cu scris latin, grecesc.
Mai desfunzi pe-aicea muchii
Scrise şi cu alte buchii ..."

(Al.Mateevici-Pietre Vechi)

Avem menţiuni în cronicile bizantine despre Vlahi în Galiţia (Nicetas Choniates) încă din 1164. Şi mai cert este faptul că în veacurile XIV-XV, deci odată cu consolidarea puterii maghiare în vestul românesc (Ardeal), "se constată un puternic curent de colonizare românească în Galiţia, unde numărul satelor cu drept valah sau numai locuite de Români apropie cifra de 500" (Th.Holban, Români pe teritoriul polonez). Numai în districtul Sanoc erau 118 sate, restul în districtele Sambor, Przemysl, Belz, Lyow şi Halici (vezi A.Boldur, St.Meteş, C.C.Giurescu). Aşadar, o roire în direcţia Est şi Nord-Est. Fenomenul descălecării ar trebui legat şi el de aceste evenimente.

Pe de altă parte, avem documentele cancelariei domneşti din Moldova. Să vedem ce ne spun ele. Domnitorul Roman se intitulează la 1392 "Marele singur stăpânitorul Domn Io Roman Voevod al Ţării Moldovei de la munţi până la ţărmul Mării". Ruda sa, Episcopul Iosif, îşi avea reşedinţa la Cetatea Albă. Pentru că am pomenit Cetatea Albă, vom menţiona o altă dilemă... în veacul al X-lea găsim două denumiri ale acestei cetăţi în izvoarele istorice, care sunt diametral opuse: Maurocastron (Cetatea-Neagră) şi Aspron sau Asprocastron (Castelul Alb sau Cetatea Albă). "Prin ce se explică faptul că una şi aceeaşi cetate părea unora neagră (Grecilor şi Genovezlor) şi altora albă?" (Pecenegilor şi Ruşilor, adăugăm noi) se întreba Boldur. După cucerirea tătară, denumirea de Maurocastron dispare. Tot din acea perioadă avem şi denumirea Chiliei, numită de Genovezi Licostromo (Lico- Stoma; Gura Lupului... al cărui "lup"?).

Să revenim însă la documentele domneşti; reiese din acestea că regiunea dintre Prut şi Nistru era intens populată cu multe sate şi selişti (C.C.Giurescu, Vechimea aşezărilor româneşti dintre Prut şi Nistru). Multe din satele pomenite în documente au dispărut, altele şi-au schimbat numele şi unele, mai puţine, au supravieţuit. O altă concluzie este că în Basarabia găsim cel mai mare număr de selişti, comparat cu toate celelalte teritorii româneşti; faptul acesta în sine este un adevărat document, care ne arată cât de precară era siguranţa, liniştea şi chiar viaţa basarabenilor. Selişte (Sălişte) înseamnă locul unde odinioară a fost un selo (slavonă), adică un sat. Multe sate deci s-au pustiit. Dintr-un document al lui Alexandru cel Bun din 1420, referitor la ţinutul Lăpuşnei, din cele zece sate menţionate şi-au păstrat numele doar trei; altele două şi le-au schimbat, restul nu mai există.

Acest document, o întărire pentru vornicul Oană, menţionează învecinarea propietăţii acestuia - printre altele - cu "mânăstirea lui Vărzar" şi cu "seliştea lui Tihomir". în încheiere, hrisovul nostru spune: "şi îi întărim vechile hotare, pe unde au umblat din veac". Avem deci selişti, hotare vechi şi "umblat din veac" curând după descălecare. Descălecatul deci, cu toată expansiunea românească spre răsărit, a fost doar un adaos şi nu s-a produs într-un vid. Şi asta este doar una din evidenţe c-au fost Români în Basarabia înainte de descălecat.

O altă observaţie din documentele menţionate este "caracterul pur românesc al numelor de sate, cu terminaţiile specifice -eşti, -eni" (Giurescu). într-un alt hrisov din timpul domniei lui Petru Rareş (1533) avem menţonat satul Pituşca Seacă, stăpânit de Stan, care şi-a pierdut privilegiul "când au prădat Tătarii ţara noastră".

"Jos, pe malul Nistrului,
La hotarul neamului ..."

(balada Toma Alimoş)

Basarabia! Frontiera răsăriteană a românismului invadată periodic de două popoare: în epoca medievală, Tătarii; în epoca modernă, Ruşii. Polonezii din Nord - uneori, Turcii din Sud, respectiv, de multe ori aliaţi cu Tătarii, şi-au făcut şi ei simţită acolo prezenţa politică şi militară.

Dacă Turcii şi Tătarii, păgâni fiind şi neaşteptând prea multă milă din partea lor, au ars şi-au prădat, au făcut ce-au făcut; ne-am fi aşteptat în schimb de un tratament mai omenesc din partea "fraţilor creştini", Hasburgii şi Ruşii. Cu părere de rău, constatăm însă că a fost exact invers aşteptărilor noastre. Odată cu începutul slăbirii puterii otomane în secolul al XVIII-lea, Austria şi Rusia se apropie de gurile Dunării tot mai tare (fostă sferă de influenţă turcească), sub pretextul de ai ajuta pe creştini (Austria) şi pe ortodocşi în particular (Rusia), spre a le îmbunătăţii situaţia. Deşi astfel îşi justificau prezenţa lor acolo, aceste mari puteri nu s-au interesat cât de puţin de soarta ţăranului român sau interesele lui; ba mai mult: preţul ajutorului a fost cererea renunţării la românismul său. "Ambele puteri au atacat românismul. Austria a furat Bucovina, leagănul statului Moldova... ducând acolo mulţi Germani şi nenumăraţi Ruteni. Rusia a furat jumătatea basarabeană a Moldovei, aşezând acolo Bulgari, Ruteni, Ruşi şi Germani, a mutat mulţi Români în Ucraina, şi în continuare a încercat să rusifice ce-a mai rămas cu metode brutale") John Capel - The nineteenth Century and After, 1939, pg 302-8). Asta ne-o spune un străin. A rămas şi-n popor o vorbă că "s-a shimbat jugul de lemn turcesc cu cel de fier austriac". Câte mânăstiri româneşti a distrus doar Maria Tereza, probabil nici maiestatea sa nu ştie. Cât despre Ruşi, avem şi despre ei -din păcate- mult mai multe "vorbe"; "..că te bate, te stâlceşte, / De vorbeşti moldoveneşte!"

"Sute de ani am fost, cel puţin indirect, stăpâniţi de Turci, niciodată însă, în curgerea vremurilor, Turcii n-au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă Românii au căzut sub stăpânirea directă sau indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s'a curmat prin mijloace silnice" (M:Eminescu. România în luptă cu panslavismul; ziarul Timpul, 1878).

"Ţara noastră este poarta creştinătăţii pe care Dumnezeu a păzit-o până acum" spunea Ştefan cel Mare după lupta de la Vaslui. Românul a rămas solitar cu codrul şi dumnezeul lui...

"Voi, Stejari de la Tigheci,
Daţi alarma pe poteci ..."

După ce a fost eliminat ghimpele tătăresc, Ruşii îşi încep expansiunea lor prin Cazaci. Cazacii i-au adus Rusiei şi Siberia şi Ucraina. Ei s-au format la încrucişarea a două lumi: Asia şi Europa, musulmani şi creştini, Tătari şi Slavi, cu apucături nomadice şi venir european. Ucraina însăşi înseamnă "la graniţă" (u-craina), graniţa dintre două lumi... în secolul al XI-lea Cazac însemna argat fără locuinţă, venit la muncă. Primii "Cazaci" au fugit de Pecenegi. A căzăcii a început mai apoi să însemne să creşti albine, să vânezi, să fi scăpat de frâul legilor; un fel de haiducie permanentă.

"De pe culmea celui deal,
Văd un Cazac şi-un Muscal..."

Politica rusească a fost de-a izola pe Românii basarabeni de fraţii lor de dincoace de Prut. Iată ce scrie Nichifor Crainic (Basarabia de ieri şi de mâine): "un mic cusur persistă încă, ce trebuie să ne absoarbă atenţia: diferenţa pe care o imaginează ei între moldovean şi român. Diferenţa aceasta au cultivat-o în chip infam bolşevicii. Pe când noi făcusem gazete ruseşti în Basarabia, bolşevicii întemeiaseră gazete moldoveneşti, redactate într-o limbă afectat ţărănească, înjumătăţită de terminologia comunistă, în tendinţa perfidă de a demonstra poporului basarabean că graiul lui e altceva decât cel românesc şi s-ar trage din cel rusesc".

Vom aminti povaţa din fabula "Cucoşu curcănit" a lui Silvestru Morariu-Andreevici, care-a reprezentat reacţia românească. în fabulă se înfăţişează soarta unui cocoş, căruia nu-i plăcea podoaba penelor sale, pe care le smulse şi le înlocui cu pene de curcan. Când voi să se umfle, toate penele îi zburară la adierea unui vânt. Iată povaţa:

"Soiul tău păzeşte, nu te fă curcan,
Limba ta cinsteşte, de eşti moldovan".

Iată şi o ironie a istoriei: de la corespondentul din Europa al ziarului New York Tribune, se transmite ştirea că "Ruşii şi-au arătat de astă dată faţa lor cea adevărată" Anexiunea prin abuz, devastările sălbatice şi jefuirea totală a Basarabiei, au aruncat o tristă deznădejde asupra nenorocitei provincii româneşti. "S-au produs acolo excese oribile. Populaţia a fost despuiată de tot avutul, muncile forţate, furturile şi crimele au fost la ordinea zilei. Mai mult, peste 30.000 de femei şi bărbaţi au fost înjugaţi la plug, pentru că sub cruntele lovituri de cnut ale Cazacilor, să fie utilizaţi ca vitele la arat şi transporturi grele. Nicicând n-a existat o mai atroce nimicire de vieţi omeneşti, de hoţii şi barbarisme ca prin ofiţerii ruşi şi trupele acestei invazii."

Nu este vorba de invazia Ruşilor din 1944, nici din 1940, ci de cea din 1806 (a cincea, dintr-un total de 12), iar reporterul, nimeni altul decât Karl Marx. Atrocităţile semnalate de Marx urmau să apară într-o serie de mai multe articole, în America, ele fiind de neînchipuit pentru o minte omenească normală şi atât de îngrozitoare, încât Horace Greely, directorul ziarului, nu le-a crezut; le considera exagerări de-a lui Marx şi nu le-a publicat. Lumea n-a aflat niciodată de ce-a suferit populaţia românească. Manuscrisele în original se găsesc la Institutul Internaţional de Istorie din Amsterdam. A. Oţetea a publicat în ţară câteva din ele în 1964 (când s-a răcit relaţia cu Ruşii) într-o broşură care s-a epuizat în 48 de ore. S-a publicat însă în exil, la Madrid (P. Şeicaru, Ed. Carpaţii) un volum de 383 de pagini intr-un tiraj de 670 de exemplare intitulat Karl Marx: însemnări despre Români (1965), epuizat şi el.

"Din Hotin şi pân' la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin."

(Doina - Eminescu)

O doină care n-a doinit.

Convenţia de la Paris din 1858 ne deschide şi nouă drumul către independenţă şi libertate. Ruşii fiind învinşi în războiul Crimeii, protectoratul rusesc se sfârşeşte, însă consecinţele ocupaţiei ruseşti au fost drastice. în Basarabia şi mai ales în cele trei judeţe din sudul provinciei, Cahul, Ismail şi Bolgrad, băştinaşii erau excluşi de la slujbele înalte, şcolile erau aproape toate ruseşti, în biserică preoţii erau Ruşi şi slujba se oficia în limba rusă; oraşele căpătaseră un aspect muscalesc şi numai satele şi-au păstrat caracterul românesc. Patrioţii noştri au dat semnalul de alarmă, mai ales cu prilejul convenţiei cu Rusia, pentru a-i permite trecerea armatelor ţarului pe pământ românesc, spre Plevna. în Parlament se pune o rezistenţă foarte îndârjită guvernului de către Ioan Ghica, D. A. Sturza şi P. P. Carp. Tot din acest timp datează şi articolele politice ale lui Eminescu. "A lupta în unire cu Rusia era un act de sinucidere. Rusia niciodată nu se simte legată prin cuvinte, în dosul cărora nu sunt destule baionete" scria genialul poet, gândindu-se la interesele ţării.

La 11 Aprilie 1877 trupele ruseşti intră în ţară. Marele Duce Nicolae (fratele Ţarului) lansează un manifest către "locuitorii români", aşa cum făcuse şi generalul Luders la 1848 (Virgil Deltă: Historia Magister Vitae, 1952 Buenos Aires). "Din porunca M. Sale împăratul tuturor Ruşilor, armata intră azi în ţara voastră, care nu pentru întâiaşi dată a întâmpinat cu bucurie oştirile ruseşti..." (N. Gane P. P. Carp).

La 9 Mai se proclamă independenţa ţării. Cu toate că Ruşii s-au obligat prin convenţiune să nu se amestece în treburile interne ale ţării şi să-i respecte integritatea, comportamentul lor reeditează ocupaţia din timpul Regulamentului Organic. împăratul Alexandru însuşi soseşte la Ploieşti. Brătianu şi Kogălniceanu, în funcţie de miniştrii, fac raport prinţului Carol în care-şi exprimă "îngrijorarea cauzată de atitudinea împăratului ce se consideră ca stăpân al ţării" (Memoriile Regelui Carol). Toată neliniştea momentului este sintetizată din nou de Eminescu "...Românii vroiau să se bată, nu pentru ca să câştige ceva, ci pentru ca să spele pata ce-şi simţeau pe frunte, să salveze onoarea naţională pierdută în Convenţiune şi să dea ţării conştiinţa naţională pierdută. Acelaşi îngâmfat Mare Duce, care numise pe Români. Locuitori români în urmă i-a rugat să-i dea ajutor.

Marele Duce este înfrânt la Plevna de două ori şi cere, prin două telegrame, ajutor trupelor române. Prinţul Carol preia conducerea tuturor trupelor (inclusiv ruseşti) de la Plevna şi-i învinge pe Turci datorită vitejiei Românilor. Guvernul nostru face acum pregătiri pentru încheierea armistiţiului din moment ce-a fost parte beligerantă.

Prinţul Ghica, reprezentând ţara la St. Petersburg, comunică cuprinsul convorbirii sale cu împăratul şi Prinţul Gorciacov: "Asigurarea formală că Rusia va păzii interesele României, că-i va asigura independenţa şi că o va despăgubii cu prisos de sacrificiile ce le-a făcut, dându-i Dobrogea, însă e cu neputinţă ca România să ia parte la negocierile de pace, ca parte contractantă, deoarece Europa nu i-a recunoscut independenţa". Ruşii încercau să scape de "existenţa faptelor", invocând din nou Convenţia. Cauza politică era deci pierdută. Trei zile mai târziu (16 Ianuarie 1876) Rusia cere înapoi cele trei districte basarabene, date României prin tratatul de la Paris. în Parlamentul ţării au loc discuţii aprinse pe chestiunea acestei a doua răpiri. V. A. Ureche vorbeşte de cât sânge românesc a curs în Basarabia, sfinţind acel pământ; declară că-i de neputiinţă ca după bravura arătată de Români şi independenţa câştigată la Plevna, cu armele, ca Rusia să poată lua aliatei sale o parte din teritoriu. Kogălniceanu, ca Ministru de Externe, le scrie Ruşilor că "nici o parte din pământul proclamat cu greu independent nu poate să fie distrasă de la patrimoniul nostru fără consimţământul naţiunii". Nimeni nu se gândea în România că, drept răsplată a serviciilor sale, ţara va căştiga pierzând o parte din teritoriul său ce nici măcar n-a fost parte de conflict.

La 13 Februarie 1878, deci exact acum 125 de ani, P. P. Carp a avut în Parlament un discurs celebru. A demonstrat foarte lucid situaţia, poziţia Rusiei şi interesele României, arătând de ce Rusia este un pericol. Rusia fiind marea putere între Europa şi Asia, vrea să controleze comunicaţia (raporturile comerciale) şi să-şi blocheze concurenţa. Cu alte cuvinte, "deschiderea Dardanelelor, închiderea Dunării; iată cheia politicii ruseşti" spunea Carp. "Interesele României sunt însă, evident, opuse celor ruseşti, deoarece pentru realizarea scopurilor ei, Moscova trebuie să treacă peste cadavrul ţării noastre şi, ca atare, este antinaţional de-a înlesni Rusiei realizarea politicii sale naţionale. Aceasta vă explică, pentru ce în loc de a trage foloasele pe care le aştepţi la intrarea noastră în război, d-voastră veniţi astăzi să vă tânguiţi că suntem pe cale de a pierde o provincie. Dar Rusia nu ne cere Basarabia decât fiindcă este în interesul ei să ne-o ceară, şi nu ne-o cere de azi, ci de mult. Ea face politică rusească; d-voastră însă nu faceţi politică românească" (Gane, ib)

Să ne dăm mai bine seama de atitudinea şi cinismul Ruşilor în privinţa promisiunilor şi tratatelor, vom reda declaraţia Prinţului Gorciavov făcută la 5 Martie 1878 Prinţului Ion Ghica (în urma protestului acestuia); "Când Rusia a incheiat Convenţiunea în vederea unui război cu Turcii, s-a obligat prin acest articol să apere pământul României numai de Turci. La Rusia şi la relaţiile ei cu România nu se raportează deloc dispoziţiunile articolului 2 din convenţiune". Nu cred că mai avem nevoie de detalii suplimentare. Şi nu pot să nu mă gândesc din nou câtă dreptate avea Eminescu...

Atitudinea rusească, "mojicia muscălească" însă nu s-a oprit nici aici. Gorciavov l-a înfruntat pe Ghica şi l-a ameninţat: "dacă împăratul, care e deja supărat pe guvernul român pentru atitudinea lui în chestia Basarabiei, ar afla că România a ridicat în adevăr un aşa protest (articolul VII din tratatul de la San Stefano), atunci desigur că şi-ar pierde răbdarea. împăratul m-a însărcinat ca să comunici guvernului Dtale, că dacă aveţi întenţiunea de a protesta contra menţionatului articol sau de-a vă împotrivi voinţei sale, atunci va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române". &nbsp&nbsp&nbspKogălniceanu şi Prinţul Carol telegrafiază lui Ghica, în St. Petersburg, să le spună Ruşilor: "o armată care a luptat la Plevna în faţa împăratului Alexandru II, poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se lasă să fie dezarmată"

Am asistat mai mult asupra unui eveniment pentru a se vedea cât de complicate sunt şi câte consecinţe au unele lucruri, în aparenţă foarte simple pe de o parte, iar pe de alta tipul de ajutor al Ruşilor şi cum ne-au răsplătit ei ajutorul nostru.

în primul război mondial, aliaţii noştrii, Ruşii, au spălat putina pe frontul din Moldova, fugind acasă la revoluţie, lăsându-ne singuri să ne batem cu Austria şi Germania. Politica lui Carol al II-lea a pregătit alt dezastru pentru neamul românesc, lăsându-ne dezarmaţi şi fără sprijin extern, "după ce asasinase floarea tineretului" (Virgil Deltă, ib). La ultimatumul din 1940 s-a lăsat pradă Ruşilor Basarabia, Nordul Bucovinei, şi Ţinutul Herţa, deşi acum aveam o armată mult mai mare şi mai bună. "La o egală ameninţare muscălească, însă, Finlanda, cu o armată de cinci ori mai mică, dar cu o unitate internă indistructibilă, opune o rezistenţă care i-a uimit şi pe Ruşi". în 1944, la 23 August, odată cu întoarcerea armelor, când Ruşii din inamici devin din nou prieteni (aliaţi), dragostea lor s-a revărsat din nou asupra noastră: 200.000 de Români primesc ordin să nu mai tragă în Ruşi "că suntem acum aliaţi", devin prizonieri de război ai Ruşilor.

România intră în ce-a de-a doua conflagraţie mondială vrând să recupereze Basarabia; n-am izbutit. Ba era să piardă şi parte de Transilvania. Norocul nostru istoric.

La mustrările ce se făceau comandantului general Kutuzov (în timpul altei ocupaţii ruseşti) în privinţa chinului Basarabiei şi Bucovinei, el răspundea: " Am să-i las ochii să plângă!"

Plânge, Basarabie! Plânge!

"Dar mi-aţi aţâţat inima, fraţi basarabeni" şi atunci - cântecul! Când - altă mângâiere mai vie pe pământ - nu-i, cântecul făgăduit:

"La Moldova cea frumoasă
Viaţa-i dulce şi voioasă
La Moldova-i dulce soare,
Creşte floare lângă floare"

...Ascultând, vestitului Lemis i-a tremurat arcuşul pe strune, ceea ce nu i se întâmplase nicicând. Teodor Varnav a început a plânge cu lacrimi mari... Dintre cei adunaţi acolo s'a înâlţat atunci un glas hotărât, dar stins, stihuind... Lumea aşteaptă tăcută. La isprăvenie, a păşit umil în faţa artistei un omuleţ tigărit, prizărit la statură, alivit ca vai de el, o figură originală şi cromolită. Adus de spate, ploconindu-se adânc, omuleţul tigărit grăi:

- Smeritul scriitor şi singur scornitor - Gheorghe Păun!... Am pentru urarea mata, duduie Mărioară, şi pentru Basarabia noastră stihurile mele:

Prutul ista ne desparte,
Apa -aceasta n'are moarte?
Dar ne-am pune noi cândva
Şi cu gura l-om seca!"

(George Doru Dumitrescu, Chişinău, 1937)

Şi pentru că tot suntem sub influenţa muzei... să lăsăm să răsune tot o voce basarabeană:

"Dar ştiu eu, schimba-se-vor vremile iară,
Căci toate pe lume se schimbă"

(A Mateevici)

Gheorghe Bogdan