Spaţiul, timpul şi cauzalitatea

Spaţiul, timpul şi cauzalitatea


 

[[wysiwyg_imageupload:94:]]Citat:

Studiul acesta a fost realizat de către Octav Minar în 1924, restituit din manuscrisele adunate de la pretenii şi admiratorii lui Eminescu, în special Maiorescu, care a donat materialul său Academiei Române. Întregul material a apărut mai târziu într-o lucrare de analiză şi sinteză intitulată "Cultura filozofică la Eminescu"

Pe lângă literatura populară, Eminescu iubea foarte mult cărţile şi lectura. A început cu cărţile bibliofilului Gheorghe Eminovici, tatăl său.

La Cernăuţi se iniţiază în cultura germană pe care o studiază în profunzime mai târziu, la Viena şi Berlin. Pe lângă filonul german, Eminescu se conectează şi la ideea culturii europene şi universale. Asistă la prelegerile unor savanţi şi "profesori distinşi" printre care Zeller (Istoria Generală a Filozofiei), Duhring (Problemele fundamentale ale filozofiei şi Logica), Helmholtz (Logica şi Ştiinţele experimentale) Lepsius (Istoria şi Cultura egipteană), Du Bois Reymond (Ştiinţele naturale) etc.

"Dacă n-ar exista cercetători, multe din frământările şi creaţiunile spiritului şi geniului omenesc s-ar pierde odată cu timpul. Aceşti modeşti oameni de ştiinţă, iubind trecutul, îl cercetează, se descopără, legându-l cu prezentul, aducând un real serviciu culturii universale. Eminescu este al nostru, dar gândirea lui poetică aparţine omenirii.

Împrumutându-se şi dânsul de la izvorul altor culturi, e cel puţin interesant să cunoaştem deocamdată cum a înţeles dânsul această cultură, cum e asimilată şi cum a transpus-o în operele sale poetice"

(Octav Minar în prefaţa cărţii "Mihai Eminescu. Probleme şi Analize Filozofice" )




Încetul cu încetul, voi dezvălui marelui public problemele filozofice care au chinuit mintea şi sufletul poetului Eminescu. Aceste însemnări sunt inedite şi alcătuiesc întrebările primordiale pe care teoria cunoaşterii şi le pune în vedera analizării spaţiului, timpului şi cauzalităţii.

Desigur că ştiinţa a evoluat, dar să se ţie seama că ele au fost scrise de Eminescu cu patruzeci de ani în urmă [e vorba de anul 1924], deci sunt lipsite de actualitate, având ca bază numai eternul adevăr filozofic.

"Vom începe mai întâi cu relevarea formei spaţiale. Pentru a rezolva această problemă, trebuie să ne referim la chestia apriorităţii spaţiale. Când discutăm aprioritatea spaţială, totdeauna avem mijlocul de a ne referi la argumentarea lui Kant din estetica transcedentală a raţiunei pure. Kant când ia în discuţie forma spaţială şi vrea să conchidă la aprioritatea ei, începe cu această argumentare: spaţiul este aprioric. E o formă subiectivă, pe care noi o soatem din lucruri, pentru că spaţiul e o condiţie de existenţă a fenomenelor, e anterioară deci fenomenelor. N-ar fi cu putinţă să vorbim de fenomene coexistente, fără acea formă condiţională a spaţiului. Această argumentare a dat naştere la o mulţime de discuţii, însă dacă privim obiectiv, argumentul rezistă. E clar şi admis de toţi, că în perceperea noastră n-avem o sesizare nemijlocită a obiectului, cel mult se poate zice că avem o imagine a obiectului care ne influenţează şi produce o modificare în cuprinsul conştiinţei şi acea modificare o percep eu, cu obiectul.

Deci percepem o imagine subiectivă, nu obiectul însăşi.

Dacă un obiect care îmi pare depărtat este un fapt lăuntric al conştiinţei mele, pentru ce n-ar fi şi distanţa tot subiectivă!

Deci, spaţiul chiar dacă există independent, nu formează o imagine percepută a obiectului însăşi, ci o senzaţie a mea. Deci, spaţiul perceput de mine nu-i cel ce se găseşte în realitatea obiectivă, ci e al meu personal. Dacă această percepere ar fi fost aşa încât ne-am raporta direct la obiect, am putea zice că spaţiul l-am perceput tot aşa. Dar noi nu percepem decât modificările lucrurilor, atunci toate modificările produse de lucruri sunt lăuntrice în conştiinţa mea, şi dacă eu le percep în afară e că le arunc eu afară, le proiectez în mod obligatoriu. Chiar senzatiile fără forma spaţială: mirosul, gustul, le proiectez în afară, ceea ce dovedeşte că conştiinţa are dispoziţie de a le rândui în forma spaţială. Deci, conştiinta e înzestrată cu dispoziţiunea de a arunca în afară toate senazaţiile lăuntrice şi n-am putea avea coexistenţa fără acea dispoziţie a conştiinţei noastre.

Un alt argument ar fi că la un momnet dat ne-am închipui c-au dispărut toate fenomenele din lume, nicioadată însă nu ne putem închipui că a dispărut spaţiul. S-a susţinut că nu putem închipui spaţiul fără obiecte. Kant spunea că putem alunga orice din mintea noastră, numai spaţiul nu, deci e o forma ataşată de conştiinţa noastră. Interpretarea kantiană mi se pare mai valabilă. Pentru că orice s-ar întâmpla în lumea aceasta, admiţând că ar fi înlocuită cu alta, dar şi aceea va fi aruncată tot în spaţiu.

Un alt argument kantian: dacă spaţiul n-ar fi aprioric ar trebui scos din exeprienţă. În cazul acesta ar trebui ca obiectele să fie discontinue, dar se ştie că spaţiul e ceva omogen fără graniţă.

Niciodată o noţiune nu poate cuprinde mai mult decât exemplarele individuale din care a fost scoasă.

Dacă e aşa apoi continuitatea spaţiului s-a putut fi scoasă din obiecte ca şi infinitatea care nu poate fi scoasă dintr-un câmp limitat al experienţei. În fine, un ultim argument în favoarea apriorismului spaţial rezidă în siguranţa ştiinţei geometriei.

De unde atâta siguranţă necesară în axiomele şi teoremele geometerice? Dacă spaţiul ar fi scos din experienţa s-ar ataşa de geometrie cu aceeaşi nesiguranţă ca de celelalte ştiinţe. Dar această siguranţă se bizuie pe faptul că geometria se ocupă cu forme înăscute. N-au lipsit încercări de a se arăta că şi geometria e o ştiinţă experimentală, însă încercările nu au avut succes. Tocmai această apodicticitate a geometriei ne împiedică să credem că datele ei sunt scoase din experienţe.

Mai mult, siguranţa geometriei dovedeşte că suntem în faţa unui argument şi mai puternic pentru aprioritatea spaţiului. S-a zis că dacă spaţiul ar fi aprioric, n-am avea nevoie să-l scoatem experimental. De la aprioritate însă nu putem conchide imediat în idealitate şi acesta este unul din punctele de criticat a lui Kant, care s-a grăbit să conchidă la idealitatea spaţială. Atunci să apelăm la alte ipoteze:

Leibnitz spunea că spaţiul e un produs al realităţilor dintre obiecte. Dar se pune o intrebare, dacă spaţiul e un rezultat al raporturilor dintre obiecte, cum se explică că spaţiul e invariabil pe când raporturile obiectelor sunt variabile?

Va să zică, fixitatea spaţiului se opune să-l concepem ca un rezultat al diferitelor fenomene cuprinse în spaţiu. Din moment ce spaţiul e un produs al obiectelor, înseamnă că obiectele au existat înainte de spaţiu, argument împotriva realităţii transcedentale, care nu-şi închipuie obiectele fără spaţiu.

O altă ipoteză împotriva imposibilităţii existenţei obiective a spaţiului e cuprinsă în aşa numitele antimonii ale Criticei Raţiunei pure. O contrazicere care ne face să declarăm forma spaţială ca subiectivă, în antinomia dintre finit şi infinit. Conchizând că un infinit mai mare decât altul e o imposibilitate. Dacă am admite că spaţiul ar exista în realitate independentă de noi, cum acest spaţiu este infinit şi cantitativ n-ar putea exista nimica care să nu fie în spaţiu. Apoi cine nu ştie că există realităţi ce nu există în spaţiu, n-ar fi aşa de greu de găsit esenţa realităţilor după cum se relevă de toate ştiinţele, Avem în materie forţa ce-i în afară de spaţiu.

Dacă spaţiul ar fi real ar fi imposibil să se lamurească acţiunea reciprocă dintre spaţiuri şi corpuri, câtă vreme esenţa lucururilor nu este în spaţiu, forma spaţială e numai în percepţie, putem să ne inchipuim înrâurirea de la spaţial la nespaţial.

Întrucât lucrurile nu-s în spaţiu, nu se pot înrâuri mai uşor. Fără îndoială ceea ce e distanţat în spaţiu chiar în lumea realităţilor trebuie să fie separate.

Nu tot ce-i în afară de spaţiu trebuie cu necesitate să apară în forma spaţială. Exemple avem: fenomenele de contact, de presimţire, şi aceste fenomene îşi caută un fel de explicare prin această teorie a idealităţii. Aceasta ne face să bănuim un raport care în spaţiu nu se poate întemeia. De aceea teoria idealităţii împlineşte deocamdată rolul de explicare a fenomenelor până acum neexplicabile.

Am expus argumentele principale cu privire la problema spaţiului, chonchizând la idealitatea lui. Să analizăm acum chestia idealităţii timpului. Timpul este şi el o formă subiectivă de percepere a lucrurilor. Spaţiul era o formă ce nu aparţinea tuturor realităţilor cunoscute de noi, cum sunt actele sufleteşti.

Există realităţi fără spaţiu, nu există însă în cuprinsul perceperilor nici o realitate fără forma timpului. Evident de aici rezultă o imposibilitate radicală să ne închipuim ceva fără timp. Dacă presupunem că lucrurile neatârnate de noi nu sunt în timp, abisul dintre lumea reprezentaţiilor şi lucrul în sine e mai prăpăstios decât atunci când postulam identitatea spaţială. Închipuiţi-vă că ceea ce la noi se prezintă în forma timpului s-ar petrece în acelaşi timp. De pildă naşterea şi moartea. Pentru ca să demonstrezi idealitatea spaţiului, parcă eşti sugestionat să admiţi şi pe aceea a identităţii timpului, însă există o deosebire, aceea că, unităţile spaţiale se găsesc deodată, unităţile timpului succesiv.

Continuitatea spaţiului şi timpului sunt continue.Omogenitatea nu există. Infinitatea are un spaţiu infinit în trei dimensiuni, timpul în una.

Voi începe cu dovedirea apriorităţii timpului.

În favoarea apriorităţii timpului se poate aminti acea variabilitate de aprecieri a timpului.

E ştiut că fiecare om nu apreciază timpul la fel.



Gheorghe BOGDAN
(va urma)