Mircea Cărtărescu - Ochiul căprui al dragostei noastre

 

http://www.comunicatemedia.ro/media/gallery/thumbs500/lansare_mircea_cartarescu/08_Mircea_Cartarescu_lansare_Orbitor_Aripa_dreapta.jpg

MIRCEA CĂRTĂRESCU s-a născut în 1956 la Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi a debutat ca poet, publicând câteva volume de versuri, marcate de spiritul a ceea ce critica literară a numit „generaţia optzecistă". Treptat, s-a îndepărtat de poezie, dedicându-se aproape exclusiv prozei. Povestirilor din Nostalgia le-au urmat un scurt roman (Travesti, 1994) şi apoi unul în trei volume, Orbitor (1996-2007), privit de critică drept un reper al prozei româneşti contemporane. Trei volume de publicistică întregesc chipul scriitorului cu cel al unui observator lucid al cotidianului românesc.

 

 

 

Primul meu blug

Cine-şi închipuie că uniforma uniformizează se

înşală foarte tare: în clasa noastră, a XII-a F de la

liceul Cantemir, uniformele obligatorii variau de

la cele foarte ieftine, dintr-un material mizerabil,

care se rărea în coate de la prima purtare, până la

adevărate costume de tergal, făcute la comandă, şi

care dădeau posesorilor un aer foarte dandy. Sara -

fanele fetelor erau la fel: puteai deosebi dintr-o pri -

vire o fată cu părinţi bogaţi (aprozarişti, doctori,

securişti sau directori de întreprindere) de cele mai

puţin favorizate de soartă. Prin urmare, ştiai clipă de

clipă cu cine aveai de-a face, chiar şi în regimul de

austeritate al şcolilor de pe-atunci. Dar numai la cea -

iuri şi în excursii diferenţele de stare socială deve -

neau cu adevărat frapante şi stânjenitoare pentru

mulţi dintre noi. Atunci apăreau tipele în bluze şi

fuste de la pachet (trimise, adică, din străinătate),

parfumate cu Coty şi fardate cu trusa Chanel a ma -

melor lor. Tot atunci derbedeii noştri îşi trăgeau

pe picioare tangalejii sau prelatele ca să arate bine.

Tangalejii erau un fel de pantaloni de cowboy cu

ţinte şi uneori chiar franjuri. Deja pe vremea aia,

în 1975, începeau să iasă din modă, cum cu câţiva

ani înainte se demodaseră ţoalele malagambiste –

pardesie negre până la pământ, cum purta

arbiter

elegantiarum

de-atunci, compozitorul Sergiu Mala -

gamba. Prelatele erau pantalonii foarte evazaţi (până

la 50 de centimetri în partea de jos a uriaşului con

al fiecărui crac) făcuţi din materialul aspru, cu dungi

verticale, din care se făceau prelatele de soare. Cu

cât erau mai evazaţi, cu atât golanul care le purta

avea mai mult succes la fete. Blugii adevăraţi, nu -

miţi şi jeanşi, erau o mare raritate. Numai cei ai

căror părinţi ieşeau afară, în lumea largă – adică

securiştii de la comerţul exterior şi foarte puţini alţi

privilegiaţi – apăreau uneori cu astfel de nădragi

sinilii, ţepeni, pe eticheta din spate a cărora scria de

obicei Lee sau Levi Strauss.

Mai e nevoie să spun că eu nu mergeam la cea -

iuri niciodată (deşi colegii, suflete caritabile, mă

invitau din când în când), că purtam şi acasă, şi

la şcoală aceeaşi uniformă „flenderiţă“, cum spunea

mama, că eram un amărât cu fumuri poetice-n cap,

prin care fetele se uitau ca prin sticlă? Citeam toată

ziua, eram îmbâcsit de literatură, n-aş fi ieşit din

 

casă, dac-ar fi fost după mine, niciodată. Cu toate

astea, aş fi vrut şi eu să arăt bine, să fiu acceptat de

ceilalţi, să se uite măcar o tipă şi la mine. Într-a două -

sprezecea am băut prima bere cu colegii, la o terasă

de lângă liceu, ascultându-i cum vorbesc despre

„femeile“ pe care le-ar fi avut până atunci. Tot pe

vremea aia mi-am făcut şi primul nes.

Apoi ne-au luat pe toţi în armată şi în acel an

moda blugilor a explodat la noi. La ora de curăţatul

armamentului, pe când ungeam cu vaselină piesele

automatelor Kalaşnikov (aş şti şi acum să le demon -

tez şi să le fac la loc cu ochii legaţi), vorbeam ce

vorbeam despre Camus, despre Bălăiţă – că doar

eram

TR

-işti de la filologie –, dar până la urmă ajun -

geam tot la subiectul blugilor. Aflam şi eu lucruri

noi cu ocazia asta. Cică numele de jeans venea de

la „ginovesi“, iniţial pantalonii marinarilor genovezi,

aduşi de imigranţii italieni în America. La început

erau natur, dar un proprietar de fabrică de pan -

taloni, poate însuşi Levi Strauss, se pricopsise la un

moment dat cu o cantitate uriaşă de vopsea albastră

cu care nu avea ce face. Aşa că a vopsit pantalonii

genovezi în albastru. Astfel au apărut blue jeanşii,

care-au fost imediat adoptaţi de fermieri pentru că

erau rezistenţi şi ţineau la murdărie.

 

Trei sau patru tipi din plutonul nostru de ter -

men redus (şi cu care am făcut facultatea în anii

următori) aveau blugi originali şi se-ntorceau cu

ei din permisii, spre disperarea invidioasă a celor -

lalţi. Când şi-i scoteau ca să tragă pe ei izmenele

şi pantalonii kaki de uniformă militară, îi puneau

să stea în picioare, pe podea, şi blugii stăteau, ţepeni

de parc-ar fi fost de tablă. Aşa recunoşteai pe-atunci

blugii originali: fie ei Wranglers, Lee sau Levi Strauss

(alte mărci nu erau cunoscute pe la noi), ei trebuiau

să stea în picioare, de parcă o persoană nevăzută

ar fi fost îmbrăcată cu ei! Asta pentru că erau cau -

ciucaţi, impregnaţi cu o substanţă care le dădea rigi -

ditate. Perechea de blugi rămânea astfel în picioare,

în mijlocul dormitorului, câte-o seară-ntreagă, iar

noi, soldaţi neraşi şi frânţi de oboseală, dădeam roată

în jurul ei ca-n jurul unui idol bizar. Ajunse serăm,

prin acel mecanism care creează nevoi artificiale, să

ne dorim cu o intensitate paranoică să avem şi noi

astfel de nădragi, care însă nici nu se găseau, şi erau

şi mult prea scumpi pentru cei mai mulţi dintre noi.

În ultimele zile de armată, un coleg de pluton

a venit de-acasă cu o pereche de blugi nou-nouţi,

Lee, care stăteau în picioare dumnezeieşte. Îi vindea

oricui voia să-i cumpere, căci erau mari de el. Atunci

mi-am pierdut cu totul minţile. Trebuia să-i am.

 

L-am întrebat cât costă. Nici n-am realizat mări -

mea cifrei, nu eram obişnuit cu banii. Ai mei îmi

dădeau zilnic trei lei ca să-mi cumpăr un cico şi-o

merdenea, dar nimic în plus. Şapte sute de lei, cât

cerea el, nu văzusem niciodată la noi în casă, unde

mama ţinea banii sub rufele din şifonier. Am probat

blugii: ar fi-ncăput în ei, pe lângă mine, şi colegul

de la care voiam să-i cumpăr. Dar nu mi-a păsat

nici cât negru sub unghie. I-am spus că îi iau, doar

să vină cu mine a doua zi, când ne liberam, până

la noi acasă, în Ştefan cel Mare.

Am urlat în trenul de-ntoarcere acasă toate cân -

te cele porcoase din armată, apoi ne-am înfundat

într-un birt infect de lângă Gara de Nord, unde-am

urlat mai departe. Pe la două noaptea am ajuns la

ai mei cu tipul ce avea sub braţ perechea de blugi.

Ne sprijineam unul de altul. Părinţii mei au fost

consternaţi, nu mă mai văzuseră beat niciodată. Să

cumpărăm blugii nici nu s-a pus problema, deşi

meritam şi eu o compensaţie pentru câte pătimisem

în armată. Nu ne-am putut înţelege. Colegul a ple -

cat cu marfa, iar eu am rămas certat cu ai mei vreo

două săptămâni.

Cum obsesia blugilor nu mă lăsa nici să dorm

nopţile, în acea vară m-am dus să muncesc ca să fac

rost de bani. Ştia tata un inginer agronom la un

 

IAS

pe lângă Dunăre, care m-a primit în gazdă şi

mi-a dat de lucru: cât era ziua de lungă stăteam pe

câmp, printre tractoare şi batoze, şi scriam pe un

carneţel cât grâu se încărca în remorci. Dacă luna

aceea n-am murit de singurătate, înseamnă că nu

mi-e sortit să mor de asta. La sfârşit am primit

câteva sute de lei, aşa că aveam acum din ce să-mi

iau „tangalejii“, cum încă le mai zicea, în derâ -

dere, mama.

Dar în magazine nu se găseau, fireşte, pantalonii

ăştia capitalişti şi imorali, iar la shopuri nu aveau

acces decât străinii. Aveam pe-atunci un (singur)

prieten, cu care jucam ping-pong din când în când,

când îl găseam acasă. El mi-a spus că în oraş, pe

Covaci, poţi găsi blugi originali, veneau pe-acolo

tot felul de tipi care primeau la pachet, din străi -

nătate. Chiar el îşi cumpărase de curând de pe Co -

vaci nişte adidaşi şi era foarte mulţumit. În ciuda

timidităţii mele, care mă făcea să mă bâlbâi chiar

şi când cumpăram o pâine, m-am hotărât s-o încerc

şi pe-asta.

Într-o duminică am luat troleul şi m-am dus în

centru. Oraşul nu mi-era familiar. Foarte rar tre -

ceam dincolo de zona noastră dintre Lizeanu, Cir -

cul de Stat şi Piaţa Galaţi. Am ajuns în zona veche,

de pe-atunci ruinată, cu casele negustoreşti de pe

 

Lipscani gata să cadă peste tine şi caldarâmul des -

fundat. Pe Covaci atmosfera era sinistră: afişe rupte

pe garduri şi stâlpi, gogoşerii fără marfă, magazinele

toate închise.

Lângă o consignaţie cu obloanele trase am văzut

un tip care proptea zidul, cu o sacoşă de rafie lângă

el. Purta o cămaşă albă, cu pense, pe care-am visat-o

apoi de nu ştiu câte ori. Cu atât mai smolit arăta

el. Sub braţ ţinea o pungă de plastic transparent

prin care se vedea inconfundabila culoare a blu -

gilor originali. Ăsta era deci omul meu. Cum mi-a

prins privirea, s-a-ndreptat din şale şi a-nceput să-mi

vorbească. Avea blugi, absolut originali, de la pachet,

i-i trimitea un văr din Canada. Nu mai avea de fapt

decât câteva perechi, îi dăduse toată ziua ca pâinea

caldă. Ne-am uitat prin sacoşă, avea vreo duzină

de pungi închise, prin care se vedeau blugii frumos

împăturiţi, din material bun, aspru şi ţeapăn ca

blugii din armată şi cu etichete evident originale.

M-am hotărât imediat, mă frigeau banii în buzu -

nar. Am tremurat de teama că poate n-avea măsura

mea, cum mi se-ntâmpla atât de des la magazine,

dar s-a găsit şi numărul meu. Am dat 600 de lei

pe o pereche, nici prea mult, nici prea puţin. Ăsta

era preţul, chilipir chiar faţă de cât îmi ceruse cole -

gul din armată. Cam atât câştigasem la

IAS

toată

 

vara. Am dat banii, am luat marfa. „Să-i porţi sănă -

tos“, mi-a spus tipul cu sacoşa şi s-a tot dus în josul

străzii, lăsându-mă cu punga sub braţ în pustietate.

Pe drumul cu troleul până acasă, am mângâiat punga

cu o tandreţe de care nu mă ştiam în stare. Inima-mi

bătea de parc-aş fi fost îndrăgostit. Aveam în fine

blugi, şi încă Levi’s originali! Eram şi eu, prima

dată, în rând cu lumea...

Acasă m-am dus direct în camera mea şi, cu o

foarfecă, fiindcă mi se părea blasfemie să rup punga

de plastic pur şi simplu, am tăiat-o frumos pe o

latură şi am scos cu grijă blugii afară. Erau splendizi,

cum stăteau frumos împăturiţi, inocenţi, cu cusă -

tura galbenă a tivurilor şi cu vreo două ţinte arămii

la buzunare. Bridele prin care urma să-mi trec cu -

reaua erau şi ele tivite cu cea mai mare grijă. Lucru

scump, original, nu încăpea nici o-ndoială.

I-am desfăcut cu drag în faţa oglinzii de la toa -

letă, imaginându-mi deja ce bine-aveau să vină pe

mine, ce mişto aveam să arăt şi eu de-acum pe

stradă şi mai ales la facultate, dar deodată, chiar

în mijlocul reveriei, mi-a căzut ceru-n cap. M-am

mai uitat o dată: era imposibil! Am întors panta -

lonul şi pe partea cealaltă. Ce coşmar tâmpit mai

era şi ăsta? După câteva secunde în care nu s-a în -

tâm

plat nici o mi

nune, a trebuit să

accept realitatea,

 

fără să-mi vină totuşi să cred până la capăt. Îmi

venea să mă lovesc peste faţă ca să mă trezesc.

Căci în pachet nu erau blugi, ci, ca să zic aşa,

un singur blug! Era doar jumătate de pereche de

pantaloni. Blugii mei, originali, nimic de zis, fuse -

seră tăiaţi în două şi fiecare jumătate, bine umplută

cu hârtie, ca ambalajul să pară mai gros, fusese

vândută separat la doi ameţiţi ca mine. Buimăcit,

am scos valurile de hârtie groasă de împachetat

îndesată pe singurul crac al pantalonilor mei. Am

desfăcut chiar şi hârtia aia, de parcă celălalt crac

ar fi putut fi împachetat separat în ea. Dar el refuza

să apară ca să formeze, împreună cu cel concret şi

palpabil, tăiat de-a lungul şliţului, unitatea primor -

dială... Cine ştie ce puşti din altă margine a ora -

şului stătea şi el acum cu cealaltă jumătate a perechii

în mână, nehotărât dacă să-şi smulgă părul de

disperare sau izbucnească în hohote de râs isteric...

Ai mei şi-au bătut joc de mine săptămâni în şir

pe chestia „blugului“, mi-au tot zis „jumătate de

om călare pe jumătate de iepure şchiop“, ceea ce

mă enerva la culme. Până la urmă însă în familie

s-a-ntâmplat ceva şi mai vrednic de bârfă, mi se

pare că un unchi i-a dat unei ţigănci ghicitoare tot

salariul, verigheta din deget şi puloverul pe care-l

purta pe el în ziua aia, oricum ceva

di granda

. Abia

 

atunci m-au mai scutit de ironii şi, până la urmă,

au uitat.

La cracul Levi Strauss n-am renunţat în ruptul

capului. L-am ţinut în şifonier până m-am însurat,

ca pe un fetiş, timp în care nici n-am mai încercat

să-mi cumpăr alţi astfel de nădragi. Îl scoteam din

când în când, îi căscam cracul şi-l puneam să stea

în picioare. Trucul ăsta îi reuşea foarte bine chiar

şi în ipostaza de mare amputat.

Am făcut toată facultatea, apoi, cu pantaloni de

stofă, ceea ce e ironic dacă te gândeşti că făceam

deja parte din generaţia în blugi...

 

http://www.humanitas.ro/humanitas/ochiul-c%C4%83prui-al-dragostei-noastre

 

Știri Atheneum: