Viața și opera lui George Bacovia

 

BACOVIA, George (4.IX.1881, Bacău – 22.V.1957, Bucureşti), poet. Este al patrulea dintre cei opt copii ai Zoiţei (n. Langa) şi ai lui Dimitrie Vasiliu, comerciant. Prin tată, Bacovia se trăgea dintr-o veche familie boierească (Mustea), atestată pe vremea lui Ştefan cel Mare.

George Bacovia portret

Studii, boli și slujbe

Urmează primele patru clase gimnaziale la Şcoala Domnească din oraşul natal, apoi — începând din 1894 – este înscris la Gimnaziul „Principele Ferdinand”. Încheie studiile liceale în 1903, după ce trecuse prin Liceul Militar din Iaşi şi prin cel din Bacău. Are, printre profesori, pe G. Ibrăileanu (română, clasa a V-a), Dimitrie Nanu (română, clasa a Vl-a) şi D. D. Pătrăşcanu (istorie). Se distinge la desen şi muzică.

În octombrie 1903 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi, după multe amânări, exmatriculări, reprimiri, reuşeşte să capete diploma de licenţă la Iaşi, în noiembrie 1911, în aceeaşi lună fiind admis în Colegiul de avocaţi din judeţul Bacău. Nu exercită însă profesiunea. În 1912 este suplinitor în şcoli din Bacău, apoi, în februarie 1913, capătă postul de copist la Prefectura din Bacău, după puţin timp devine ajutor de contabil la Prefectură; în iunie 1914 este internat la Sanatoriul de boli nervoase al doctorului Mărgăritescu din Bucureşti. În decembrie acelaşi an primeşte vizita lui Al. Macedonski la Bacău.

Viaţa lui Bacovia se împarte, în continuare, între slujbe efemere (copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, şef de birou în Direcţia generală a asistenţei sociale din Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Normală de Băieţi din Bacău, bibliotecar la Ministerul Minelor ş.a.), perioade de internare în diverse clinici de boli nervoase, lungi convalescenţe şi, bineînţeles, literatură.

George Bacovia impreuna cu sotia sa, Agatha Grigorescu BacoviaCăsătoria

În iunie 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu, profesoară şi, ea însăşi, poetă. În noiembrie 1931 se naşte unicul fiu al poetului, Gabriel (decedat, la Bacău, la 24 ianuarie 1999). În 1933, familia Bacovia se mută la Bucureşti. În 1934, Bacovia primeşte, alături de Tudor Arghezi, Premiul Naţional de Poezie.

Bacovia debutează, la 20 martie 1899, în „Literatorul” cu poezia Şi toate, sub numele de V. George; în decembrie 1903 publică în „Viaţa nouă” (revistă al cărei redactor literar era Aristide Cantilli) Amurg, Lacustră şi Nevroză, apoi în „Arta” (Iaşi), în acelaşi an, îi apar poemele Toamnă şi Melancolie, semnate G. Bacovia.

Numele de Bacovia

Numele de Bacovia l-a luat, mărturiseşte el într-o convorbire cu Vasile Netea (în „Vremea”, 6 iunie 1947), din dicţionarul lui Hasdeu. Şi tot poetul mai indică o sursă: Baco e o prescurtare de la Bacchus, la care adaugă latinescul via („cale”), aşadar: Bacovia înseamnă şi „calea lui Bacchus”.

George Bacovia

Activitatea literară

Frecventează cenaclul literar al lui Macedonski. Alte colaborări, la „Românul literar”, „Liga conservatoare”, „Revista idealistă”. Cele mai multe (şi mai bune) poeme sunt scrise de Bacovia în această perioadă (20-22 de ani). Numele lui este menţionat de M. Dragomirescu în „Convorbiri” (februarie 1907), iar I. M. Raşcu (Evandru) scrie despre el (Un cântăreţ al toamnei) în 1910.

Bacovia publică şi sub pseudonimul George Andoni în revista „Versuri şi proză” a lui I. M. Raşcu, alte publicaţii la care colaborează fiind „Insula”, „Flacăra”, „Seara”, „CronicaMoldovei”, „Noua revistă română”, „Curierul Bacăului”, „Gândirea”, „Cugetul românesc”. În mai 1915, Bacovia editează la Bacău, împreună cu Ion Iordăchescu şi Şmil Kraus, „Orizonturi noi”, publicaţie modernistă în care foloseşte şi pseudonimele Vag, Geo Vag.

Macedonski despre Bacovia

Macedonski îl recomandă în „Făclia” (ianuarie 1916) în aceşti termeni: „Bacovia. Acesta este pseudonimul unui tânăr din Bacău, d. Vasiliu, admirabil poet, dar a cărui modestie l-a ţinut în umbră cu tot nemărginitul lui talent. Era aproape un copil, când în 1902 a venit la mine într-o frumoasă zi de vară să-mi citească, sfios cum nu se poate mai mult, versuri de-ale sale. Marea sa originalitate m-a lăsat înmărmurit de uimire. Câtva timp l-am pierdut apoi din vedere. A încercat şi el, fireşte, să străbată. Cu Bucureştii însă nu s-a împăcat şi s-a întors în scumpul său Bacău, petec de rai pe care băcăuanii nu-l preţuiesc destul sau deloc. Ca şi Iuliu Cezar Săvescu, ca şi Ştefan Petică, ca şi Alexandru Petroff şi alţii, el a izvorât din mişcarea culturală şi de simţiri a «Literatorului» şi este un premergător, iar nicidecum o coadă oarecare desprinsă din ea şi întrebuinţând fără nici un rost sonoritatea împerecherii literelor şi culoarea imaginilor. Venit în literatură după Ion Theo, azi Tudor Arghezi, cel care a îndrăznit pe această cale mult, pentru că înseamnă mult, şi după Alexandru Petroff al cărui grai e desprins din al poeţilor latini ori descendenţii ciclului alexandrin, Bacovia se înfăţişează cu toate acestea ca un strălucit poet de excepţie în literatura română. În Franţa, principii poeţilor sunt proclamaţi de confraţii lor. La noi e mai bine. Îi proclamă talentul lor, şi principe va rămâne Bacovia în toţi timpii, prin o însemnată parte a poeziilor lui. Unele dintre ele simt mai pline de farmec decât ale lui Verlaine, iar altele sunt tot atât de ciudate ca ale lui Mallarme…”

Bacovia despre… Bacovia

Sub îngrijirea lui Ion Pillat apare volumul Plumb, semnalat prompt de F. Aderca, mai târziu de B. Fundoianu, N. Davidescu, E. Lovinescu („Sburătorul literar”, 1922) ş.a. În martie 1925, Bacovia scoate împreună cu Grigore Tăbăcaru, la Bacău, „Ateneul literar”, iar în 1926 editează volumul Scântei galbene. Într-o convorbire, din aceşti ani, cu I. Valerian îşi justifică arta poetică simbolistă: „În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă, întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă, până azi. Am făcut şi compoziţii pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul Scântei galbene. Roşul e sângele, e viaţa zgomotoasă. Nu vreau să-ţi fac teorii. Urăsc definiţiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i osânda modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor.”

Şi mai departe, despre modelele lui literare: „Cât priveşte despre mine, am fost şi rămân un poet al decadenţii, fără a pierde nici grandoarea versurilor unui Vigny. Dintre confraţi, n-am înţeles nici poezia lui Minulescu, şi poate nici pe Stamatiad. Citesc din toţi, dar nu admit pe nimeni. Din tumultul de la polul artei, nu dezvelesc decât întârziate ţipete de cocori pe un cer înnoptat de iarnă. După mine se vor limpezi şi aceste lucruri. Mi-a plăcut în artă să urmăresc întotdeauna o problemă. Deşi am citit în tinereţe pe Rimbaud, Baudelaire, Laforgue şi alţii, n-am simţit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă vârstă. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu paraziţi şi maimuţe.”

Bacovia publicase în reviste, înainte chiar de apariţia volumului Plumb, un număr de poeme în proză, note epice subiective, iar mai târziu (1929) începe un roman liric, Cântec târziu. Pe toate acestea le publică sub un titlu comun: Bucăţi de noapte (1926). În 1933 scoate al treilea volum de versuri, Cu voi..., apoi Comedii în fond (1936), Stanţe burgheze (1946), iar postum îi apare ciclul Stanţe şi versete (în „Viaţa românească”, septembrie 1961). În 1934 Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” îi publică volumul antologic Poezii cu o prefaţă de Adrian Maniu. Toate scrierile lui Bacovia (inclusiv articolele, însemnările subiective, prozele lirice, interviurile) vor fi tipărite, într-o ediţie integrală, însoţită de desenele făcute de poet, în seria „Opere fundamentale” (2001), sub îngrijirea lui Mircea Coloşenco.


 

sursa: Academia Română, Dicționarul general al literaturii române (A/B), București, Editura Univers Enciclopedic, 2004

 

George Bacovia

Critica literară nu şi-a dat seama de la început de dimensiunea reală a lirismului bacovian. E. Lovinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius (acesta mai aproape de adevăr în judecata lui de valoare), Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu recunosc originalitatea poetului, dar drămuiesc bine propoziţiile când e vorba să dea o judecată de valoare globală. Impresia de monotonie, artificiu liric trece de la un comentariu la altul.

Mai mult decât atât: luptând pentru impunerea poeziei lui Arghezi, critica estetică l-a uitat pe Bacovia care, în jurul anului 1900, schimbase radical limbajul şi temele poeziei româneşti. A trebuit să apară o altă sensibilitate şi altă generaţie poetică pentru ca Bacovia să fie recunoscut un mare poet. Acest lucru s-a întâmplat în anii ’60, când modernitatea românească revine în actualitate. Poeţii şi criticii tineri de atunci îl descoperă şi îl impun. O alianţă spirituală care, ca şi în cazul întâlnirii cu Arghezi, Blaga şi Barbu, a funcţionat şi a dus, în cele din urmă, la renaşterea lirismului românesc după trauma realismului socialist.

 

Temele poeziei lui Bacovia

Temele poeziei lui Bacovia sunt acelea ale simbolismului din ramura postbaudelairianului Rollinat, poetul Nevrozelor, pe care, de altfel, autorul român îl citează în mai multe rânduri. Un simbolism negru, decadent, prăbuşit într-o astenie generală, sensibil la aspectele macabre ale existenţei şi, în acelaşi timp, dornic să exprime sensul corespondenţelor dintre simţuri şi să realizeze o sinteză a artelor. Bacovia preia, cum mărturiseşte, conceptul de audiţie colorată şi caută să sugereze în mici poeme muzicale, străbătute ca de un curent electric de o tristeţe agitată, cu toate rănile deschise, echivalenţa lirică a cenuşiului sau a violetului. Acestea, plus albul, galbenul, sunt culorile lui favorite. N-a scris un sonet al vocalelor, dar a încercat să introducă paleta pictorului în poem şi să asocieze ritmul versurilor cu sonurile unei muzici grave. Şi-a justificat, într-un interviu, preferinţele plastice: cenuşiul ar fi culoarea obişnuită a Bacăului şi, „existând în natură, s-a strecurat necalculat în versurile mele”. Tot aşa violetul, observat, zice el, pe valea Bistriţei din zona Bacău. În fine, galbenul ar fi inspirat de priveliştile din grădina publică a oraşului.

Explicaţii prea realiste. În fapt, toţi simboliştii, indiferent unde trăiesc, sunt preocupaţi de aceste corespondenţe şi caută să formuleze o estetică adecvată, pornind de la estetica lui Baudelaire. Macedonski şi elevii săi fac exerciţii în acest sens.

Revenind la temele şi fantasmele poetului (obsesia derizoriului şi a macabrului, teroarea de universurile lichide, sensibilitatea la semnele funerarului din existenţă), se pune firesc întrebarea cât este sensibilitate reală în aceste poeme şi cât este poză literară. Răspunsul nu poate fi decât unul: lirismul lui Bacovia este o împletire ingenioasă de poză şi trăire sfâşietoare, de „secreţie”, cum zice Lovinescu, a unui spirit bolnav de tristeţile, melancoliile lumii.

George Bacovia desen

Cine a imitat şi pe cine

E greu de spus cine a imitat şi pe cine. Mistificaţia literară este atât de bine asimilată încât nu se mai simte în poem ce este expresie a existenţialului şi ce reprezintă clişee luate de la decadenţii francezi. Este ca un ser care, odată intrat în circulaţia sanguină a poeziei, nu mai poate fi identificat. În fond, ceea ce contează în procesul imitaţiei este rezultatul. Toţi imită mai mult sau mai puţin, observa T. S. Eliot, numai la poeţii proşti se vede ce-au luat şi de unde, poeţii autentici asimilează rapid şi bine modelele. Bacovia trăieşte, aşa-zicând, într-un mod naiv şi cu o sinceritate totală modelele. Poza devine modul lui de a fi liric, în fine, el îşi desenează cu sânge închipuirile pe care le ia din cărţi. Aceasta este cel puţin impresia pe care o ai când îi citeşti poemele de o derutantă elementaritate, în care se plimbă fără aroganţă fantasmele decadenţilor, tristeţile lor delirante, decorurile îndoliate. Bacovia cultivă mica scenă livresc-existenţială în care există un unic simbol liric dezvoltat prin câteva detalii repetitive. Iată, Plumb, poemul liminar din volumul apărut în 1916: sicrie de plumb, cavou, veşminte funerare, coroane de plumb, aripi de plumb, flori de plumb şi, în acest decor, amorul de plumb pe care îl strigă, deznădăjduit, poetul copleşit de singurătatea lui.

Totul se învârte în jurul acestei fantasme puse în scenă. Poetul romantic caută singurătatea într-un cadru cosmic, de regulă codrul sălbatic şi grandios, poetul simbolist transportă singurătatea în cavouri şi pune totul sub semnul unei culori unice care, în fapt, sugerează o dezolantă, apăsătoare culoare metalică (plumbul care nu are propriu-zis o culoare sau are una, indistinctă, negrul degradat spre cenuşiu).

Simbolul memorabil

Care este simbolul memorabil, unde e marea poezie în aceste versuri care adună şi învârt asemenea detalii?: „Dormeau adânc sicriele de plumb / Şi flori de plumb şi funerar veștmânt — / Stam singur în cavou… şi era vânt… / Şi scârţâiau coroanele de plumb. // Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig — / Stam singur lângă mort… şi era frig… / Şi-i atârnau aripile de plumb.” Simbolul se vede cu ochiul liber: singurătatea individului într-un univers închis, redus la maxim, sufocant, iar lirismul iese din sugestia acestei stranii stări de izolare şi frig în vecinătatea cadavrelor. Sublimul romantic este astfel înlocuit de simbolişti prin valorificarea estetică a macabrului, a derizoriului din real. Arghezi, care începe prin a cultiva aceleaşi elemente, introduce şi o notă patetică şi conceptualizantă în poem, deschizând astfel simbolul spre alte universuri. Bacovia execută operaţia inversă: închide simbolul liric, repetă amănuntele, pictează cu aceeaşi culoare, stinge tonurile.

Pastel

Pastel aduce în tablou corbii, ţârâitul ploii de toamnă, mugetul vitelor închise în ocol şi sunetul trist, dogit al tălăngilor. Poemul sugerează, admirabil, senzaţia de agonie a vegetaţiei, de târziu în lume şi de prăbuşire a universului într-o tristeţe grea, aceea a individului care contemplă această moarte fără glorie: „Şi tare-i târziu / Şi n-am mai murit”. Din nou gândul merge spre agoniile fastuoase ale romanticilor şi, făcând comparaţia de rigoare, se observă puţinătatea elementelor cu care lucrează spiritul bacovian, absenţa ceremoniei, obstinaţia cultivării micilor simboluri ale derizoriului din sfera existenţei. Dar tocmai această lipsă de „măreţie de simbol”, pentru a reproduce o formulă ironică, dă măreţie poemului bacovian, simplu şi cutremurător ca un bocet şoptit.

Apreciere

Dintr-o minus-vitalitate notorie, universul liric bacovian se hrăneşte cu lăcomie, ca să zicem astfel, extrăgând una dintre cele mai tari arme poetice din câte cunosc în simbolismul nostru; aş spune chiar că filtrează esenţa cea mai concentrată, amestec de fetid şi mosc, de durere şi plăcere, indistinct îngemănate. Eul bacovian răsuceşte un tragic, un obsedant scâncet, suferinţa se clatină într-o semisomnolenţă în care instinctul vital alterat posedă nu ştiu ce încordată luciditate; materia în dezagregare are un fel de conştiinţă de sine, vizibilă în însuşi propriul ei proces de dezatomizare; ea umple toată conştiinţa reflexivă a poetului, manifestată printr-o atentă notaţie. Oricâtă simplitate şi stângăcie verbală dovedeşte lirica bacoviană, acestea sunt şi semnele neîndoioase ale lucidităţii lui artistice; conştiinţa umană se prăbuşeşte în reacţii fiziologice, dizlocate, fără nici o putinţă de se ridica pe un plan egal sau analog, dar numai o inteligenţă artistică o poate surprinde în înseşi confuzele ei dezagregări. (Pompiliu Constantinescu)


 

sursa: Academia Română, Dicționarul general al literaturii române (A/B), București, Editura Univers Enciclopedic, 2004

https://istoriiregasite.wordpress.com

Știri Atheneum: