De ce trebuie să avem şi să luăm atitudine

De ce trebuie să avem şi să luăm atitudine

Istoria ultimilor 50 de ani a descalificat continuu noţiunea de naţiune şi naţionalitate cu vârful ei cel mai ascuţit naţionalismul. Şi nu este nimic rău până aici, într-o perioadă istorică a scăderii importanţei graniţelor de stat, a limbilor folosite, pe fondul ascendent al unei globalizări economice însoţită de interferenţe multiculturale. În lumea modernă ideile iluministe despre naţiune, preluate şi dezvoltate de paşoptiştii români ai secolului XIX, romantici şi revoluţionari, pot fi socotite depăşite, ba chiar născătoare de extremism. Şi totuşi sâmburele real şi pozitiv al acestor idei există. Suntem o naţiune sudată prin limbă, tradiţii şi situaţie geopolitică. Spaţiul istoric românesc rămâne o dimensiune. Atunci, ca şi acum, avem nevoie ca naţie ce ne aflăm, de o clasă de intelectuali care să scoată România dintr-o înapoiere datorată, de data aceasta, unei îndelungi perioade scurse sub semnul totalitarismului roşu, pentru a o reintegra în circuitul valorilor occidentale. Şi cine să facă aceasta dacă nu o mână de oameni de bine, integri, cu ştiinţă de carte, cu dragoste de neam şi cu o conştiinţă curată, necoruptă şi necoruptibilă, care să ne arate nouă, românilor, drumul de urmat spre vindecarea rănilor şi înscrierea în corpul viu, organic al lumii moderne. Şaisprezece ani după revoluţia care trebuia să reinstaureze conceptele democratice, ne mai aflăm, foarte târziu - dar mai bine mai târziu decât niciodată – în căutarea unor personalităţi demne, cu valoare de model. Sarcina spinoasă şi deloc comodă a direcţionării societăţii româneşti către o doctrină coerentă şi sincronă cu ceea ce s-a dovedit viabil în occident, stă întreagă pe umerii unor formatori de opinie. Cine sunt ei ? Politicieni, slujitori ai bisericii, jurnalişti, scriitori, istorici şi oameni de cultură în general. Dacă în 1834 „Curierul Românesc” al lui Ion Heliade Rădulescu avea 200 de abonaţi, astăzi, în anul 2006, mediile cuprinzând şi presa scrisă, prin răspândirea lor fără precedent au de asemeni un rol greu de jucat în modelarea opiniei publice, dar şi o răspundere pe măsură. Fenomenul dosariadei, pentru că aici vroiam să ajung, este o terapie necesară, dureroasă, complicată, pentru care nu suntem pregătiţi sufleteşte, şi nici cu mijloacele adecvate de a săvârşi despărţirea grâului de neghină. Dosariada este o sită a răului dar şi o încercare uriaşă de recuperare a acelora care au putut şi au reuşit, indiferent de preţul personal plătit, să-şi păstreze demnitatea umană şi conştiinţa, în ciuda lipsurilor şi suferinţelor, sau poate tocmai de aceea. Corabia noastră pluteşte în derivă pe o mare furtunoasă şi sub un cer fără stele. Unde ni sunt stelele ? În ţară ? În exil ? Oriunde or fi ele trebuie să învăţăm să le cinstim şi să ni le aşezăm într-o ierarhie de autentice valori, chiar dacă subţire, dar stabilă. Aceste stele ne-ar putea da încrederea minuţios bruftuluită de seria dezvăluirilor păgubitoare, unele sosind prea târziu pentru a ne mai salva de scepticismul instalat pe frecvenţa de recepţie a unei ţări întregi. Cazul Sorin Antohi devine, este, o intersecţie de unde să începem reaşezarea conduitelor în firesc. Citez aici o cititoare înspăimântată de semnificaţia demascării omului în care am crezut şi care ne-a înşelat prin oportunismul său asumat: „Dar Sorin Antohi. Sorin Antohi oameni buni!”. Aşa arată exclamaţia de mirare, durere şi dezamăgire a inocenţilor. S.A. a semnat angajamentul cu diavolul! Pact scos la iveală într-o scrisoare publică forţată de circumstanţe. Spovedanie neconvingătoare, ba chiar simultan o încercare nesfielnică de a-şi mai asigura un loc în panteonul bunelor intenţii. Justificarea pusă pe seama naivităţii şi şantajului nu o putem accepta. Şi mulţi ştim despre ce este vorba, am fost contemporani. Iertarea creştinească de care dăm dovadă nu ne ajută mai departe, a sosit ora poziţiilor clare. În particular îl putem ierta, dar în mod public el se face vinovat de înşelarea intenţionată a bunei noastre credinţe, de sprijinul dat la prăbuşirea încrederii. Din acest motiv, avem nevoie de atitudine. De respingere a răului, de afirmare a gesturilor neechivoce. S.A. îşi poate continua drumul în cultură dar nu se mai poate erija în tribun al problemelor cetăţii. Credibilitatea sa a fost măcinată de însăşi tăcerea încăpăţânată asupra „greşelilor tinereţii”. Iar întoarcerea armelor, mutarea sa dintr-o tabără în alta, este din păcate la fel de şubredă ca aceea a atâtor foşti comunişti, securişti, colaboratori, informatori. Iliescu, Roman, Muscă, Năstase, Vadim, Merce... Nu a ucis, nu a trimis în închisoare, sau cel puţin nu avem dovezi, dar nici nu a suferit solidar unei mari majorităţi a românilor, înainte de 89. Ne-a privit în ochi destăinuindu-se în ceasul al 12-lea, printr-un dosaritext literaturizat în care se amestecă adevărul cu fantezia omisiunilor până la hotarul nediferenţierii. Onest ar fi fost să îşi publice şi dosarul, pentru ca toţi cei care l-au crezut şi l-au urmat să-i judece evoluţia, răul şi binele făcut. Dar S.A. nu se lasă judecat, ci ne arată el însuşi cum trebuie să îl gândim, disculpându-se neîndemânatic şi infantil, de parcă noi am fi aici pentru a emite indulgenţe. Noi suntem aici pentru a ne găsi lideri care să ne reprezinte necazurile, şi el nu se află de nici o parte. I-a fost cald o porţie bună de timp sub comunişti şi încă o porţie bună după revoluţie. Este momentul să-i fie frig, să se autoexamineze cu acribie şi să ne lase în pace. Contribuţia sa intelectuală, multă-puţină, o va cântări cu dreptate posteritatea – vezi Eliade, Cioran, Vintilă Horia – dar astăzi, noi ceilalţi, ne putem permite o atitudine fermă şi limpede. Ne vom găsi drumul, există unul, care trece pe la poarta lui Paul Goma, Doinei Cornea, Radu Filipescu şi a altora, mulţi, anonimi. Cu ei ne putem privi în ochi fără chinul îndoielii şi fără mărturisiri ale penibilului. S.A. şi-a jucat scenariul duplicităţii şi ne-a pârjolit mlădiţele de speranţă reală îngrijite 16 ani. Ne-a aruncat din nou de unde am venit cu greu, şi pentru asta nu îl putem ierta şi nici mulţumi. S-o facă prietenii dacă pot. Tot ce putem face este să îl rugăm pe el, şi pe toţi ceilalţi ca el, să se întoarcă în viaţa civilă, întru penitenţă şi răscumpărarea păcatelor. O retragere de pe scenă este mai preţioasă decît simulacrul lupului care se îngrijeşte de soarta poporului mioritic. De ce trebuie să avem şi să luăm atitudine? Pentru că putem înţelege, dar nu putem accepta. De dragul celor mulţi care nu au dosare.

Gabi Schuster-Cărăruşă