De ce nu îmi dă pace gândul trădării ? De ce iese istoria din cărţi şi se aşează la masa contemporaneităţii pentru a ne arăta că nu am învăţat nimic din trecut? Să ne fi dezvăţat şi de exerciţiul miturilor şi al basmelor în care binele şi răul se despart ca uscatul de ape ? Invocaţia adevărului poate fi condamnată la inconsistenţă ? Într-o lume a diversificării ştiinţifice şi culturale fără precedent să-şi fi pierdut adevărul valoarea sa de reper ? După revoluţie, timp de 16 ani pare să ne fi pierit graiul, de unde până atunci, de-a lungul a kilometri întregi de dosare ne forfecam în limbă de lemn prietenii, colegii de şcoală, cunoştinţele, ba chiar rudele fără să ne gândim la pierderi, ci numai la câştiguri. Compromisurile, mari sau mici, nu ne tulburau somnul. Paradoxal era bine în nebine. Dosariada ne dezvăluie, cel puţin pe unii dintre noi, din nou gata să înţelegem ceea ce nu este de înţeles, în numele unui cod îndoielnic de maniere elegante, îmbăiat într-o melasă de creştinism prost aplicat, defectuos de plural. Provocarea dosarelor, aruncate în mijlocul cetăţii ne împrăştie din nou, prin şi în separatisme de atitudine, fiecare pentru sine. Cu o suspectă uşurinţă suntem de acord ca aşa-zisele mustrări de conştiinţă datorate denunţurilor oficiate cu metodă, să ne transfere nouă nopţi nedormite bântuite de surprizele extrem acide ale dezvăluirilor forţate conjunctural. Recunoaşterea şchiopătată a unor păcate nu le şterg pe acestea de pe faţa pământului. Ne pot eventual învăţa unde stau capcanele istoriei. Dar nu, noi le acoperim cu grijă, le integrăm în peisaj pentru a nu le mai deosebi ca locuri periculoase. Autorii şi slugile lor ocupă, atunci ca şi acum, fotoliile din lojă. Securitatea şi uneltele ei se legitimează cu un rânjet murdar făcându-ne în ciudă. Structurile lor păstrate cu sfinţenie de o clasă politică inconştientă şi avidă de putere ne străbat în lung şi în lat, conducându-ne. Societatea românească se complace într-un marasm letargic. Privim specatacolul ca şi cum nu am fi implicaţi, ca şi cum usturoiul rău mirositor l-ar fi mâncat numai ceilalţi, şi este destul să ne spălăm pe dinţi ca să nu mai puţim a comunism. Mărturisirea de informant a lui O. Brânzei ne aduce un cadou nesperat pe care trebuie să îl îmbrăcăm cu semnificaţie. El spune limpede, în limba română pe care o ştim cu toţii, că după revoluţie a fost din nou solicitat să întocmească note informative şi să răspândească zvonuri diversioniste. Ce facem noi ? Dăm din umeri, aprobăm savant şi iscălim mai departe articole de indulgenţă. Oameni buni ! aparatul represiv nu a încetat din viaţă în decembrie 89 ! Şi-a schimbat numele ce-i drept, dar canalele de colectare şi de răspândire a mizeriei au rămas în funcţiune şi au servit mai departe arivismul unora şi foamea de putere a altora. Ce ne-ar putea face să credem, locuiţi cum suntem de minciună şi trădare, că un colaborator sau altul şi-ar fi schimbat năravul ? Să-i credem pe informatori că nu ne-au vândut şi în ultimii 16 ani ? Psihologic vorbind, nu văd cum aceste structuri de caracter şi comportament ar fi devenit peste noapte altceva, şi-ar fi renegat scopul foloaselor personale pentru a dori brusc binele naţiunii. Eu, cel puţin, nu cred în astfel de minuni minunate. Îndemânarea retorică a păcătoşilor nu încearcă altceva decât o proaspătă manipulare. Nu cred în bunele intenţii patriotarde ale semnatarilor de angajamente de informatori, tot aşa cum nu cred nici în şantaj ca izvor al renunţării la demnitate. Nu i-a obligat nimeni. Aceşti oameni au vrut ! să colaboreze. Cei care nu au vrut au suportat rigorile refuzului. Pentru unii a însemnat blocaj de carieră sau ani grei de puşcărie iar pentru alţii moartea.

Ce anestezic să ne fi fost administrat ca să nu ne mai cinstim eroii, ci în mod pervers să plângem foarte uman pe umărul celor care au trăit mereu bine şi cărora nu le-a fost prea mult să se înfrupte din icrele negre ale stăpânilor? Ce anomalie morală ne poate împinge să nu iertăm criticile mai zgrunţuroase ale lui Paul Goma, dar să ne înrolăm în corul ce îl reabilitează pe Sorin Antohi ? Să fie respectul pentru contribuţia intelectuală ? Nu poate fi, pentru că şi unul şi celălalt au prestat valoare. Din noi supurează acelaşi oportunism menit să ne asigure drumul neîmpiedicat către autoritate, către realizarea proprie, către avantajele personale. Dăm şi luăm mită pentru a netezi calea spre topul ierarhiilor prezentului. Subteran funcţionează sistemul proptelelor întru „edificarea” şi managementul propriei cariere. Ciudată „măreţie” a toleranţei intolerante. Prometeu a riscat încătuşarea pentru binele comun şi noi, bieţii, îl absolvim pe Hefaistos de a-i fi înfipt pironul gros de fier în piept. Liviu Cangeopol, singur, din îndepărtata diasporă, se şterge de pe listele dizidenţilor, protestând astfel împotriva atitudinii cu două capete. De o parte democraţia mult dorită şi lăudată, de cealaltă îngăduirea foştilor şi posibil actualilor delatori, cuţitelor cu două tăişuri, cuielor cu două capete, ocupanţilor a două luntri. Prăbuşiţi în dezorientare sper să reuşim să eliberăm până la urmă speranţa din vasul cu capac al Pandorei. Copiii născuţi după revoluţie o merită. Atitudinea noastră se constituie în carantina ce trebuie să îi ferească de microbii unei societăţi bolnave infestată de abominabilele metode comuniste. Toţi cei ce îşi doresc o pătură conducătoare sănătoasă să facă un pas înainte, să iasă din rând ! Mulţumim !

Gabi Schuster-Cărăruşă