Mai am un singur dor...

Mai am un singur dor...

Eminescu. Un cuvânt şi parcă ar fi de ajuns. Mii şi mii de pagini scrise despre el şi parcă tot nu-i destul. O viaţă de om trăită fără margini, fără regrete, târâtă prin noroi şi-apoi clătită cu rouă, o gândire care l-a dus la extreme. Excepţional şi totuşi doar un om. Parfumul gândurilor sale a răzbătut până la noi chiar dacă hârtia care l-a păstrat s-a îngălbenit. Aşa cum spunea Călinescu, ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale. Născut sub semnul unui număr norocos (al şaptelea copil al familiei Eminovici), poetul n-a avut parte totuşi de bunăstare sau de o viaţă prea lungă. Altele au fost darurile cu care l-au uns ursitoarele în miezul iernii, la venirea lui pe lume. Dar puţini sunt poate cei care ştiu că Eminescu ar fi putut să aibă o viaţă îndestulată, dacă acest lucru ar fi avut vreo importanţă pentru el. Titu Maiorescu povesteşte că l-a văzut la Curtea regală şi că el păstra şi acolo simplitatea încântătoare ce-o avea în toate raporturile sale omeneşti. Când a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un bene-merenti sau altă decoraţie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt Rege ar fi putut să-l distingă? Şi asta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de o lume ideală, pentru care orice coborâre în lumea convenţională era o nepotrivire firească! Eminescu nu s-a îngrijit vreodată de publicarea poeziilor sale. Acelaşi Maiorescu povesteşte că atunci când venea la şedinţele Junimii, cu naivitatea sa ca de copil, care îi câstigase de mult inima tuturor, şi aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o citea de parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice: publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din cei prezenţi trebuia să-i ia manuscrisul din mână si să-l dea la Convorbiri Literare! Poetul a arătat, de altfel, încă de la 14 ani că are suflet de boem călător: în ciuda faptului că tatăl său încerca să-i facă o educaţie serioasă, Mihai a lăsat studiile deoparte pentru a pleca cu trupa de teatru Fany Tardini. Asta se întâmpla în februarie 1864, iar în mai, fiind la Cernăuţi pentru studii particulare, pleacă iar cu aceeaşi trupă. Pedepsit, va lucra din octombrie 1864 până în martie 1865 la Tribunalul din Botoşani ca practicant şi va fi copist la Comitetul permanent al judeţului. Dar se întoarce la studii în Cernăuţi, pe care le întrerupe (pentru a treia oară), pentru ce credeţi? Pentru a pleca din nou în turneu cu trupa lui Fany Tardini, situaţie care va adânci vechiul conflict cu tatăl său, căminarul Eminovici. Până în 1869, timp de trei ani, întrerupe orice legătură cu familia, iar în septembrie 1869 pleacă la Viena (având ajutorul material al tatălui său) pentru a se înscrie ca student extraordinar la Facultatea de Filosofie din Viena (în paralel audiază cursuri de drept, medicină, limbi romanice, istorie antică)

Dar nu am început să scriu aceste rânduri cu dorinţa de a povesti aici despre viaţa poetului, pe care oricum o cunoaştem atât de bine. Aş fi vrut să aduc un elogiu celui pe care l-am sărbătorit pe 15 ianuarie, când s-au împlinit 152 de ani de la naşterea sa. Dar ce elogii mai poţi aduce cuiva care oricum le-a adunat pe toate? Cuiva care grămădindu-şi în a sa gândire şi câmpiile asire şi întunecata mare, piramidele-nvechite, îşi căuta iubirea undeva unde nu a găsit-o nimeni? Şi n-a găsit-o nici el. Cuiva care, în faţa adevarului a râs, n-a zis nimica! Cuiva care, deşi a îndulcit gândurile rătăcite ale celui care i-a citit versul, şi a simţit că totuşi este trist în lume, a vrut să trăiască, a vrut să afle mereu mai multe, a vrut să găsească cheia unei porţi imaginare către miracolele neştiute ale vieţii. Aş vrea să aduc aminte cititorului versurile din SINGURĂTATE:

Cu perdelele lăsate

Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâe în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte

Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâesc încet ca greeri
Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mângâioase

Şi se sfarmă "n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.

În odaie prin unghere

S"a ţesut păinjeniş
Şi prin cărţile în vravuri
Îmblă şoarecii furiş.

În această dulce pace

Îmi ridic privirea "n pod
Şi ascult cum învelişul
De la cărţi ei mi le rod.

Ah ! de câte ori voit-am

Ca să spânzur lira "n cuiu
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să puiu.

Dar iată că, spre bucuria atâtor mii de suflete, nu a pus capăt poeziei înainte de a da tot, înainte de a ne încredinţa nouă, să ducem mai departe dulcele grai al limbii române! Pentru ca nicăieri limba română nu e mai bogată în expersii, mai armonioasă şi mai aromată decât în poeziile lui Eminescu. Nici asta nu e o întâmplare fericită a geniului său, desigur, ci rezultatul multor nopţi de cetit la lumina lămpii, de scris şi veşnic rescris. Poetul devenea un perfecţionist atunci când era vorba de limba română: nici un vers nu era prea potrivit şi se ştie căte variante ale unor poeme eminesciene au fost găsite în manuscrisele sale. Dar limba română pe care Eminescu a folosit-o în scrierile sale la sfârşitul veacului al XIX-lea este, după 150 de ani de şlefuire şi modernizare, limba pe care o vorbim noi acum! Dacă am compara un fragment scris de poet cu alte scrieri ale vremii, am putea remarca cu uşurinţă ca Mihai Eminescu este nu numai un poet grandios, dar şi un arhitect de valoare al limbii române şi toţi criticii vremii au recunoscut marele progres pe care l-a facut limba română prin scrierile eminesciene. Şi Eminescu era conştient de schimbările care au loc în limba română; iată un fragment dintr-o scrisoare pe care i-o trimitea lui Maiorescu din Iaşi: "Întrebarea este dacă s-ar găsi în Bucureşti mai multă linişte, mai mult spaţiu pentru ceea ce este colţuros în firea mea. Sau aş fi luat acolo tot atât de în răspăr ca şi aici. Dar ce rost au întrebările? Vin, cât de repede pot, probabil chiar în zilele următoare. Am adunat multe manuscrise zdrenţuite şi tipărituri vechi româneşti, pe care aş ţine mult să le iau cu mine. Acest lucru îmi scumpeşte călătoria, dar mi-ar rămâne la îndemână materialele spre a-mi putea umple timpul liber cu strângerea de cuvinte şi locuţiuni. Începe să-mi fie evident că limba română este într-adevăr bogată, înzestrată cu un număr de sufixe vii, ba chiar şi cu cantitate. În cărţi vechi am descoperit mai multe formaţiuni sintactice pline de farmec, mai multe timpuri care au fost date uitării, apoi conjuncţii, prepoziţii şi adverbe, ba chiar două moduri noi, chiar dacă sunt cam defective. S-ar putea strânge contribuţii la sintaxa românească. Numai timp şi linişte să fie. Ei, să le poată avea cineva pe amândouă!

Cheia pentru fonologia românească îmi pare de asemenea certă. Legile noastre fonetice sunt cele slave vechi, care sunt însă neobişnuit ba chiar surprinzător de apropiate de cele romanice, aşa încât contopirea lor în română este cât se poate de firească."

Aşa că nu mai scriu nimic pe post de "încheiere", ci las cuvintele Lui să ne desmierde sufletul obosit!

Magdalena MOTZ