Punerea semnului egalităţii (cu nuanţele de rigoare) între  hitlerism şi stalinism, cele două sisteme ale morţii, de către istorici occidentali de prestigiu nu poate decât să mulţumească o conştiinţă istorică estică ce a fost marcată, în egală măsură, de crimele ambelor regimuri, fiind lăudabilă şi reparatorie.

Mai mult decât o istorie descriptivă şi cla­sică a aplicării unor ideologii, im­pre­sio­nan­tul volum Tărâmul morţii. Europa în­tre Hitler şi Stalin, scris de către istoricul american Timothy Snyder, este atât o is­to­rie a crimei, cât şi o analiză care se apro­pie de formatul eseului, în care autorul încearcă să înţeleagă. Ceea ce este greu de conceput pentru noi, acum, dar atât Sta­lin şi acoliţii lui, cât şi Hitler şi clanul său nazist credeau în necesitatea acestor cri­me şi nu le percepeau în lumina lor odi­oasă. Aveau justificări raţionale. Înalte co­mandamente de stat. Autorul combină în­tr-o manieră fericită expunerea istorică precisă, cu informaţie în general deja cu­nos­cută (cam câţi oameni au murit în tim­pul Marii Foamete din URSS, câţi au murit la Katyn şi în celelalte patru localităţi un­de a fost asasinată de către NKVD elita ofi­ţerească polonă capturată în septembrie 1939, câţi au murit la Treblinka etc.), cu menţionări sau preluări memorialistice, menite a oferi atât un cadru larg, demn de sinteza istorică, dar şi o imagine a ceea ce simţeau şi trăiau, în ultimele lor clipe, oamenii obişnuiţi, cu o identitate clară, indubitabilă, supuşi tăvălugului istoriei.

Relativa noutate a analizei pe ca­re o oferă Timothy Snyder este le­garea hecatombelor produse de către totalitarismul stalinist (Marea Foamete, Marea Teroare) de emergenţa şi dezvoltarea spectaculoasă a terorii naziste. Cele două s-au concurat, dar şi completat în cea mai amplă operă de exterminare pe care umanitatea a cu­noscut-o vreodată. Ceea ce a dat frâu li­ber crimelor reproduse la scară industrială a fost declanşarea războiului între foştii aliaţi, Germania nazistă şi Uniunea So­vie­tică stalinistă. „În istoria zonei morţii, Op­eraţiunea Barbarossa marchează în­ceputul celei de-a treia perioade. În pri­ma (1933-’38), Uniunea Sovietică a efec­tuat aproape toate masacrele; în cea de a doua, în perioada alianţei germano-sovietice (1939-1941), omorurile au fost comparabile între cele două părţi. Între 1941 şi 1945, germanii au fost răspun­ză­tori de aproape toate asasinatele politice. În trecerea de la prima fază la a doua, întrebarea a fost: cum au putut sovieticii să facă o alianţă cu naziştii? În trecerea de la a doua la a treia, întrebarea este: de ce au rupt germanii această alianţă?“¹

O altă notă comună celor două sisteme a fost ura fără margini faţă de statul po­lo­nez, care beneficiase din plin de con­junc­tura de la sfârşitul primului război mon­dial, dar şi luptase prin propriile forţe îm­potriva Rusiei sovietice în perioada 1919-1920, reuşind imposibilul: să blocheze ac­cesul comuniştilor ruşi la Germania în urma victoriei din faţa Varşoviei, din iulie 1920. Având în vedere că Stalin însuşi par­ticipase la războiul polono-sovietic, acel afront avea să cântărească în sentimentele sale antipolone care la un moment dat fri­zau paranoia (prin anii ’30, Stalin pre­ve­dea în mod serios ca URSS să fie atacată din două părţi, de Japonia în Extremul Orient şi de Polonia în Europa de Est!). De altfel, milioane de cetăţeni polonezi (şase, după unele surse) aveau să moară în cel de al doilea război mondial, divizarea în­tre cei de etnie evreiască şi cei polonezi fi­ind subiect de controversă. Dacă pentru ger­mani grupul ţintă din societatea po­lo­neză era cel reprezentat de înfloritoarea şi numeroasa minoritate evreiască, pentru NKVD acesta era alcătuit din elita polonă². „Ofiţerii NKVD şi-au îndeplinit sarcina până la consecinţele ei logice ultime, con­sultând un Who’s who polonez ca să-şi identifice ţintele. Era vorba de un atac împotriva conceptului însuşi de mo­der­nitate, ba chiar împotriva întrupării so­ciale a Iluminismului în această parte a lu­mii. În Europa de Est, mândria so­cie­tăţilor era intelighenţia, clasele educate ca­re se socoteau conducătoare ale na­ţi­unii, mai ales în perioadele de absenţă a statului şi de greutăţi, şi păstrătoare ale culturii naţionale prin scrierile, vorbirea şi comportamentul lor. Hitler a ordonat tocmai exterminarea intelighenţiei po­lo­ne.“ Pentru a elibera Lebensraum de ma­sele poloneze şi pentru ca acestea să poată fi exterminate mai repede, era logic să se scape de elita care ar fi putut organiza re­zistenţa împotriva planurilor sale dia­bo­li­ce, de inginerie socială.

Istoricul american oferă o perspectivă largă şi foarte complexă a masacrelor (evreilor, culacilor ucraineni, ofi­ţe­ri­lor polonezi, bieloruşilor etc.) şi evi­denţiază mecanica şi consecinţele aces­teia pentru grupurile etnice învecinate sau care se întrepătrundeau cu cele con­dam­nate la moarte. Exemple: comuniştii ucrai­neni trimişi să colectivizeze mediul rural ştiau foarte bine că, dacă nu îndeplinesc cotele obligatorii, care însemnau moartea sigură prin înfometare a conaţionalilor lor, riscau la rândul lor să fie deportaţi îm­preună cu familiile lor; sau cazul tinerilor bieloruşi şi ucraineni, care aveau de ales între a intra în rândurile poliţiei co­la­bo­raţioniste naziste, evitând astfel moartea prin înfometare, dar şi a fi ucişi de par­tizani sau de NKVD şi, cealaltă variantă, alăturare la mişcarea de rezistenţă, ris­când să fie împuşcaţi de germani; sau pre­luarea caselor etnicilor germani alungaţi din Prusia Orientală, Silezia, Pomerania de către polonezii care, de multe ori, îşi avuseseră casele şi întregul avut distruse de trupele germane, alegeri umane ab­so­lut imposibile.

În mod paradoxal, cei doi tirani aveau şi o altă asemănare conceptuală. „Şi Hitler, şi Stalin vizau autarhia imperială, în ca­drul unui imperiu uriaş plin de hrană, ma­terii prime şi resurse minerale. Amân­doi cunoşteau atracţia ostentativă a ma­terialelor moderne: Stalin îşi luase nu­mele de la oţel, iar Hitler dădea o mare importanţă producţiei oţelului. Şi totuşi, şi Stalin, şi Hitler considerau că agri­cultura este elementul-cheie în desă­vâr­şirea revoluţiilor lor. Amândoi credeau că sistemele lor îşi vor dovedi supe­rio­ritatea faţă de capitalismul decadent şi vor garanta independenţa faţă de restul lumii prin producţia de hrană.“ Ambele sisteme au atacat mediul rural. Ştim bine care era modelul sovietic (colectivizarea agriculturii, dar şi distrugerea agri­cul­to­rilor mai bogaţi şi întreprinzători). Mo­de­lul agricol german se rezuma la înde­păr­tarea, fie prin deportare, dar mai ales prin ucidere, a maselor de slavi din Polonia şi vestul URSS şi colonizarea cu fermieri ari­eni puri, care ar fi fost, evident, cum alt­cumva, decât un model de eficienţă eco­nomică.³

Mai puţin cunoscut este faptul că ma­şi­năria stalinistă a terorii a funcţionat foarte eficient şi în timpul războiului cu Ger­ma­nia nazistă. În mod normal, am presupune că întregul efort al URSS a fost canalizat către respingerea invadatorilor, însă lo­gi­ca stalinismului presupunea dez­vol­tarea unei terori continue. Societatea nu putea fi lă­sată de capul ei. Astfel, „când Germania a invadat Uniunea Sovietică, în iunie 1941, se aflau în Gulag circa patru mi­li­oane de cetăţeni sovietici. În timpul răz­boiului, autorităţile sovietice au con­dam­nat la trimiterea în Gulag peste 2,5 mi­lioane dintre cetăţenii lor. NKVD acţiona în orice loc în care nu ajunseseră ger­manii, inclusiv în Leningradul asediat şi înfometat. Între 1941 şi 1943 s-a în­re­gis­trat moartea a 516.841 de prizonieri din Gulag, iar cifra se poate să fi fost mai ma­re. Aceste sute de mii de morţi supli­mentare nu s-ar fi produs, fără îndoială, dacă germanii nu ar fi invadat Uniunea Sovietică: însă aceşti oameni nu ar fi fost atât de vulnerabili dacă nu ar fi fost în Gulag“. Oricum, performanţele NKVD erau mari, el reuşind deportarea unor în­tregi popoare (e drept, reduse numeric) în intervalul unei zile sau al maximum do­uă-trei (inguşii, cecenii, germanii de pe Volga, tătarii din Crimea). Purificarea etni­că este de altfel o altă trăsătură comună a celor două sisteme totalitare, chiar dacă regimul sovietic nu a bătut la fel de mult mo­nedă pe acest procedeu, l-a pus în prac­tică foarte eficient, beneficiind şi de mult timp.

În această întinsă zonă a morţii, după cum o numeşte autorul, situată între Po­lonia şi vestul Rusiei, până unde au ajuns trupele germane, zonă în care se aflau si­tuate Polonia interbelică⁴, Ţările Baltice, RSS Bielorusă şi RSS Ucraineană s-au de­rulat, în principal, experimentele morţii, cele două terori suprapunându-se. „Din ce­le paisprezece milioane de civili şi de pri­zonieri de război omorâţi în zona mor­ţii între 1933 şi 1945, peste jumătate au murit pentru că au fost privaţi de hrană. Europeni au înfometat cu bună ştiinţă europeni, într-un număr înfiorător de mare, la mijlocul secolului XX.“ În Ucrai­na, circa 3,5 milioane de oameni au fost vic­timele politicilor de exterminare sta­liniste, între 1933 şi 1938, iar apoi apro­xi­mativ acelaşi număr de oameni a fost asa­sinat de sistemul totalitar nazist, între 1941 şi 1944, în special evrei, dar nu numai, căci naziştii au un bilanţ sumbru. La acest sistem totalitar este paradoxal că doar iz­bucnirea cu complicitatea URSS⁵ a celui de-al doilea război mondial a oferit po­si­bi­lităţi ample, nelimitate, de exprimare bes­tiei naziste, până la 1 septembrie 1939 bi­lanţul criminal al Germaniei naziste fiind unul incomparabil mai mic decât cel al partenerului său sovietic. Probabil că, fi­ind circumscris doar la cadrul Germaniei propriu-zise, Hitler nu a dorit să-şi în­depărteze radical opinia publică germană care, chiar şi în minţile diabolice ale unor oameni precum Hitler şi Himmler, conta.

Ambele regimuri au fost in­di­fe­rente la suferinţele celorlalţi. O notă comună este dată şi de faptul că masacrele îi vizau mai degrabă pe alţii decât pe ger­mani sau ruşi, care şi în sistemul stalinist au avut mult mai puţin de suferit decât ce­lelalte popoare sovietice⁶. „A crede că o su­ferinţă imensă trebuie să fie asociată cu un progres mai mare înseamnă a ac­cepta un soi de tainic masochism: pre­zenţa durerii e semnul unui bine imanent sau emergent. A duce tu însuţi mai de­parte acest tip de raţionament înseamnă sadism greu de înţeles: dacă am produs durere, a fost pentru că există un scop su­perior, pe care îl cunoaşte.“ Istoricul ame­rican face referiri şi la competiţia cine a avut cel mai mult de suferit în cel de-al doilea război mondial, o dezbatere fără sens, menită doar a umfla datele statistice, pentru că, ştim bine, istoricii naţionalişti au darul de a exagera cantitativ statutul de victimă, pentru a folosi formularea ins­pirată a lui Snyder. În plus, istoricii ofi­ciali din zonă folosesc victimele după cum le convine. De exemplu, un evreu din Po­lonia Orientală fusese cetăţean al acestui stat până la 17 septembrie 1939, când a devenit cetăţean sovietic şi, indiferent de sentimentele lui faţă de evreitatea sa, pe care i le-au asumat naziştii, a fost asasinat în această calitate. Acest om a putut fi (şi a fost) contabilizat atât de către auto­ri­tăţile poloneze postbelice, de cele so­vie­tice, cât şi de Israel şi poporul evreu. „Nu­mai o istorie a masacrelor poate să uneas­că cifrele cu amintirile. Fără istorie, amin­tirile devin particulare, ceea ce în zilele noastre înseamnă naţionale; iar ci­frele devin publice - cu alte cuvinte, un instrument în competiţia internaţională pentru statutul de martir.“ O altă notă co­mună acelor două totalitarisme este re-transformarea unor mari grupuri etnice sau sociale în sclavi pe care instanţele su­perioare, autorităţile de stat le puteau fo­losi după bunul plac. Sistemul stalinist a folosit atât criteriul social (burghezii, cu­lacii), cât şi pe cel naţional (polonezii so­vietici au avut cel mai mult de suferit în Uniunea Sovietică interbelică, propor­ţio­nal cu numărul lor infim - 400.000 de po­lonezi din URSS aveau să moară ca urmare a politicilor staliniste). Mai puţin cu­nos­cută este istoria celor opt milioane de sclavi slavi (ucraineni, bieloruşi, polonezi) care munceau în Germania la sfârşitul răz­boiului. Snyder surprinde paradoxul: „Era un rezultat destul de nefiresc, chiar şi du­pă standardele rasismului nazist. Băr­ba­ţii germani au plecat peste hotare şi au omorât milioane de suboameni doar ca să importe milioane de alţi suboameni, ca să facă în Germania munca pe care bărbaţii germani ar fi făcut-o ei înşişi da­că nu ar fi fost peste hotare, omorând sub­oameni. Efectul net, lăsând deoparte uciderile în masă de peste hotare, a fost că Germania a devenit o ţară mai slavă decât fusese vreodată în istorie“. Re­cur­gerea la sclavagism în secolul al XX-lea îşi are originile şi într-un imens complex de superioritate (rasială, în cazul germanilor, dar şi al japonezilor, sau socială, în cazul comuniştilor sovietici), combinat cu o che­mare mesianică de remodelare a realităţii. Dostoievski intuia aceasta în Idiotul, când scria celebra sentinţă: „dacă nu există Dum­nezeu, atunci totul este posibil“. În mod relevant, nici comuniştii sovietici nu cre­deau în Dumnezeul creştin, dar nici na­ziştii germani.

Volumul Tărâmul morţii. Eu­ropa între Hitler şi Stalin este o carte remarcabilă atât prin in­formaţia abundentă, ţinuta gra­fică, includerea unor hărţi amă­nunţite, care ajută la localizarea cu exac­titate a teatrelor sau mai degrabă a ci­mi­tirelor tărâmului morţii (de exemplu, Var­şovia a fost complet ştearsă de pe su­pra­faţa pământului în vara anului 1944, pier­zând mult mai mulţi locuitori morţi decât în ambele bombardamente atomice ame­ricane), cât şi prin incluziunea într-o sin­gură pistă analitică a nenumăratelor crime ale celor două sisteme totalitare, care, de obi­cei, sunt analizate separat. Punerea sem­nului egalităţii (cu nuanţele de rigoare) în­tre cele două sisteme ale morţii de către is­torici occidentali de prestigiu nu poate de­cât să mulţumească o conştiinţă istorică estică ce a fost marcată, în egală măsură, de crimele ambelor regimuri, fiind lău­da­bilă şi reparatorie. „Cu toată com­plexi­ta­tea sa, istoria este ceea ce avem cu toţii şi putem împărtăşi cu toţii. (...) Fiecare în­registrare a unei morţi sugerează, dar nu poate înlocui o viaţă unică. Trebuie să putem să ţinem cont nu numai de nu­mărul de morţi, ci şi de fiecare victimă ca individ.“ Nu trebuie să uităm că „vic­ti­mele erau oameni; o identificare reală cu ei ar fi implicat încercarea de a le în­ţelege viaţa, mai degrabă decât moartea. E mai puţin atrăgător, dar mai imperativ din punct de vedere moral să înţelegi ac­ţiunile făptaşilor. La urma urmei, peri­co­lul moral nu este niciodată să devii victimă, ci să devii făptuitor sau privitor de pe margine“. Reconfortant în această analiză este faptul că singurul regim po­li­tic care a supravieţuit furiei criminale a se­colului trecut este tocmai democraţia sus­ţinută de eficacitatea şi incredibila capa­citate de a produce prosperitate a capita­lis­mului economic, forme cărora puţină lu­me în Europa răvăşită de extremisme le mai acorda şanse, în timp ce utopiile uni­versaliste sau etniciste-rasiste, din fericire pentru omenire, au dispărut într-o baie de sânge. //

Note:

1. Care fusese şi era chiar, în iunie 1941, benefică unei Germanii aflate în continuare în război cu Marea Britanie şi imperiul său.

2. După cum a fost cazul cu toate societăţile distruse de comunişti.

3. Mao Zedung nu era nici el prea departe de aceste viziuni agrare şi autarhice.

4. Destul de diferită geografic faţă de Polonia actuală, având în vedere că aproximativ jumătate din Polonia interbelică a fost anexată de URSS atât în 1939, cât şi la sfârşitul celui de al doilea război mondial, fiindu-i oferite în schimb însemnate teritorii germane din Prusia Orientală şi din Germania propriu-zisă.

5. Este de presupus că Hitler ar fi fost mult mai prudent în Europa Occidentală şi cu privire la Polonia, dacă Ribbentrop nu ar fi semnat la 23 august 1939 celebrul Pact.

6. Luând în calcul şi procentul total al fiecărui grup naţional în cadrul populaţiei URSS.

Cuvinte cheie: Stalin, Hitler, Rusia, URSS, comunism, Polonia, nazism, fascism

http://www.revista22.ro/europa-ntre-hitler-si-stalin-21929.html