Mic popas printre românii de la marginea lumii

Mic popas printre românii de la marginea lumii

 

MIC POPAS PRINTRE ROMÂNII DE LA "MARGINEA LUMII

 

De Pr. Prof. Teodor Ţenţ
)Beiuş - Bihor)

 

 Din totdeauna mi-a plăcut să cred că noi românii suntem un popor legat de acest pământ. Că rădăcinile noastre sunt adânc înfipte în ţărâna acestui pământ. Că  munţii şi văile noastre ne-au fost scut şi adăpost împotriva cotropitorilor, că fiecare palmă a acestui pământ, de la Nistru până la Tisa, e udată cu sângele şi lacrimile străbunilor şi toate acestea ne leagă pe unii de alţii şi nu ne dau voie să ne rupem de glie, iar „codrul e frate cu românul" după cum spunea poetul. Vitregiile istoriei însă, năvălirile cotropitorilor, care au râvnit din totdeauna la aceste ţinuturi, i-au făcut pe mulţi din fiii acestui pământ să-şi părăsească vatra strămoşească şi să ia drumul pribegiei.

În vremea stăpânirii austro-ungare în Transilvania, din cauza persecuţiilor, a deznaţionalizării, a propagandei catolice şi fiscalităţii imperiale care devenise de nesuportat, mulţi români şi-au părăsit vatra străbună căutându-şi liniştea pe alte meleaguri.

În anul 1726 locuitorii a 33 de sate ardelene din zona Făgăraşului au trecut Carpaţii. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea trecuseră 24.000 de familii, populând peste 70 de sate în zonele de nord ale Vrancei şi Dâmboviţei. Aceştia şi astăzi, după două secole, pot fi recunoscuţi cu uşurinţă după straiele lor ardeleneşti şi după folclorul şi obiceiurilor lor. Alţii au plecat prin Banat, dar mulţi au plecat şi mai departe, în ţara făgăduinţei, în ţara aurului, America.

Până în 1990, regimul comunist a interzis românilor să emigreze. Dar cei ce nu se puteau împăca cu acest regim de dictatură care le îngrădea drepturile şi libertăţile, au făcut-o, dar cu un mare risc. Mulţi plătindu-şi dorinţa de libertate cu preţul vieţii.

După 1990 lucrurile s-au schimbat într-o mare măsură, aşa încât mulţi români şi mai ales tineri cu pregătire superioară au luat din nou drumul pribegiei, căutându-şi o nouă patrie, adoptivă, unde nădăjduiesc ei că se vor putea realiza şi afirma. Unii mai aproape, prin Europa, iar alţii mai departe. Aşa se face că unii au ajuns la „marginea lumii", cum îmi place mie să spun, în Canada. Şi nu oriunde, ci tocmai pe ţărmul Pacificului, în frumosul oraş Vancouver din British-Columbia. Printre ei, şi întâiul meu născut, Adrian, cu familia. Latinii spuneau: „Ubi bene, ibi patria".

Am avut bucuria de a petrece şi eu, cu soţia împreună, vreme de două luni de zile printre românii din Vancouver. Acest oraş este imens. Are o aşezare minunată pe ţărmul Pacificului, printre golfuri şi lagune. Protejat de curenţii de aer rece din nord, prin Munţii Coastelor. Zona are un climat oceanic, unde temperatura medie a iernilor este de +3 º C.

Aici, printre cei peste trei milioane de locuitori, şi-au găsit locul şi peste 30.000 de români. Vancouver-ul înglobează în el vreo 12 oraşe mari. Prin el trece cea mai lungă autostradă din lume care uneşte Alaska cu Chile.

Oraşul este pitoresc. Spaţii imense cu verdeaţă şi pâlcuri de păduri, parcuri imense, excepţional de frumos şi bine amenajate. Casele mici, cu un etaj sau două, toate din lemn, într-un stil specific american şi centre mari urbane cu clădiri ultramoderne din oţel şi sticlă, ale căror siluete se oglindesc în apele oceanului.

Casele din lemn cu scara de intrare direct din parcul din faţa lor, lipsa gardurilor, iar cele ce sunt, totuşi, sunt garduri vii, mulţimea arborilor ornamentali, brânduşele şi brebeneii pe toate străzile în plină lună ianuarie, albatroşii - stăpânii cerului, gâştele şi raţele sălbatice care ciugulesc iarba de prin parcuri şi veveriţele care-ţi taie drumul, fără să se sinchisească, îţi creează cu adevărat imaginea unei lumi de basm. Din parcuri nu lipsesc locurile de joacă pentru copii şi terenurile de sport de toate felurile.

Străzi lungi şi drepte coborând de pe dealuri abrupte în văi liniştite. Cireşii înfloriţi în februarie-martie şi magnoliile de-a lungul străzilor împânzesc oraşul cu trei culori dominante: roz, violet şi alb. Totul îţi încântă privirea. Ne plimbăm pe stradă la talie, iar localnicii în cămăşi cu mâneca scurtă şi pantalon scurt.

Aşa arăta oraşul în februarie-martie.

Fiind un oraş relativ tânăr şi fiind construit într-o regiune împădurită, mai găseşti încă zone cu pâlcuri de pădure sălbatică, unde urşii coboară printre oameni în plină zi. Pe autostrada ce trece prin oraş poţi vedea spaţii întinse cu rugi de mure şi zmeură. La fel şi în unele parcuri găseşti aşa ceva. Natura este păstrată cu toate frumuseţile ei reale, autentice, iar sky-trenul te plimbă pe deasupra oraşului.

Aceasta este atmosfera şi imaginea unui oraş pe malul Pacificului cu faleze şi plaje minunate, iar mai sus, în imediata apropiere, la nici jumătate de oră de urcat, cu maşina ajungi pe culmile înzăpezite ale Munţilor Coastelor cu pârtii de schi frumos amenajate, cu zăpadă de 3-4 m, iluminate noaptea feeric, care îţi încântă privirea.

O plimbare cu vaporul până la insula Vancouver în largul oceanului e mai mult decât o încântare. Această insulă are o suprafaţă de 32.100 km 2 şi o lungime de 500 km. Pe ea se află oraşul Victoria, oraş de tip european care actualmente este capitala provinciei British Columbia.

Un apus de soare văzut de pe vapor precum şi un răsărit şi un apus de soare văzute din avion sunt de-a dreptul feerice.

În acest oraş minunat locuiesc în prezent şi un mic grupă de beiuşeni de-ai noştri pe care nu vreau să pierd ocazia de a-i aminti: Marius Boldor cu soţia, Angelica; Tita Dalea cu soţul, Lucian )Lucas, îi zic ei) din Ştei, Monica Herbei cu soţul Emil, Zoli Gheczi cu soţia Enikö şi fiul lor Endre, precum şi fiul meu Adrian cu soţia Dana şi nepotul Andrei. Patru dintre aceştia mi-au fost elevi în Beiuş, la cele două licee. Bucuria revederii cu ei a fost mare. Cu fiecare familie am petrecut câte o seară minunată. Ne-au poftit la ei şi ne-au primit minunat. Le mulţumesc şi pe această cale.

Am constatat cu mare satisfacţie că românii noştri îşi vorbesc limba, îşi păstrează credinţa ortodoxă. Ba mai mult, am văzut cununii şi botezuri ale celor convertiţi şi atraşi de Ortodoxia românească şi am fost plăcut impresionat.

Românii din Canada sunt bine organizaţi. Au un Centru Comunitar al Românilor din British Columbia. Comunitatea românilor din Canada editează revista de cultură şi informaţie „Atheneum", care apare lunar, iar în Vancouver apare şi un ziar românesc: „Faptul Divers".

Românii ortodocşi au patru biserici şi o capelă, dintre care trei sunt proprietatea lor, iar a patra şi capela sunt închiriate.

În perioada celor două luni am oficiat slujba religioasă la Biserica „Sfânta Treime" împreună cu tânărul paroh Nicolae Lăpuşte, venit aici din părţile Sătmarului. Un preot şi un om deosebit. Era cea mai apropiată de noi, cam la 15-20 de minute de drum cu maşina. Biserica este cumpărată recent, mai precis în data de 2 decembrie 2003 care, deşi veche, construită de o comunitate de pescari norvegieni emigraţi aici prin 1920, este într-o stare destul de bună.

Este situată în oraşul New Westminster, pe una din falezele bătrânului râu Fraser, a cărui faleză n-o poate uita niciodată cel ce a avut ocazia să se plimbe pe ea.

După renovarea de cuviinţă, biserica va arăta mult mai bine.

Oameni de suflet şi cu dragoste de Dumnezeu şi credinţa lor străbună, românii s-au călăuzit întotdeauna după deviza: „Cine are o limbă, are o credinţă. Cine are o credinţă, are o biserică. Cine are o biserică, are o ţară".

Scriind această deviză mă gândesc la faptul că duşmanii neamului românesc tocmai aceste lucruri sfinte le doreau de la noi: limba, credinţa şi glia.

Când am intrat prima dată în această Sf. Biserică, pe 25 ianuarie 2004, am găsit-o arhiplină şi un sentiment de deplină mulţumire mi-a cuprins sufletul. Şi tot aşa am cunoscut-o duminică de duminică şi sper că aşa va fi mereu. Mulţi, mulţi tineri cu familiile lor. Tineri din floarea intelectualităţii române emigrate care aici şi-au găsit, probabil, fericirea, aici au născut copii şi tot aici i-au botezat în legea străbunilor noştri. Unii  dintre ei fac parte din consiliul parohial şi din corul bisericilor.

Aici am avut bucuria să le văd, nu o dată, ochii înlăcrimaţi şi sufletul deschis pentru destăinuire. Ei, cei dintre care, unii, acasă n-au prea frecventat biserica, sunt acum nelipsiţi duminică de duminică de la Sfânta Liturghie. Nu le-am uitat nici acum unora locul unde stau în biserică. Am simţit că le sunt de folos şi că prezenţa mea le-a adus o mângâiere sufletească. Şi m-au rugat să mai rămân cu ei.

Mă bucur mult că sufletul românului nu se dezminte, oriunde s-ar afla; e sensibil, e curat, e receptiv. Am constatat însă că „DORUL" este o boală grea. Acest cuvânt care nu are corespondent în nici o altă limbă, pe unii nu-i poate părăsi. Dorul de ţară, dorul de cei dragi îi împiedică pe unii să se rupă. Nu se pot acomoda chiar dacă au de lucru, câştigă bine şi nu le lipseşte nimic. Nu-şi pot tăia rădăcinile oricât ar încerca. Pentru aceştia este greu acolo. Copiii lor nu pot uita uliţa pe care se jucau. Nu-şi pot uita prietenii.

Am auzit şi expresia: „Vreau să mă întorc în colbul drumului de unde am plecat". Şi când ne gândim că acestora nu le lipseşte nimic în Vancouver. Ce am mai putea noi comenta, decât că dorul, dorul e greu?

Am întâlnit însă şi unii cărora le lipseşte acest sentiment şi erau în stare să spună că „le e ruşine că sunt români". Acestora le-am spus: „Ţara şi părinţii nu ţi-i alegi. Ţi i-a dat Dumnezeu: buni, răi, cum sunt, sunt ai noştri". Ruşine ar trebui să ne fie că unii dintre noi suntem astfel de oameni, cum n-ar trebui să fim. Nu e de demnitatea unui om să-şi ponegrească ţara şi neamul. Ce frumos spune Tudor Gheorghe, „olteanul", într-un cântec al său: „Acolo este ţara mea/ Şi neamul meu cel românesc/ Acolo eu să mor aş vrea./ Acolo vreau eu să trăiesc".

Iar Petre Ţuţea spunea: „Fără poporul român, fără neamul meu, nimic nu sunt" şi avea perfectă dreptate.

Să trecem peste aceste momente şi să vă mai spun câteva lucruri despre Biserica românească cu hramul „Sfânta Treime". Are la subsol o sală comunitară, ca şi toate celelalte, unde toţi coboară după Sf. Liturghie: la o cafea, la o gustare, fără alcool, doar un pahar de vin la parastase. Aici au însă cel mai bun prilej de conversaţie, de destăinuiri. Când am intrat prima dată acolo, mare mi-a fost mirarea să găsesc o expoziţie de costume populare româneşti din diferite zone ale ţării şi obiecte de artizanat româneşti, dovadă că românii noştri şi preotul lor ţin la tradiţie şi la obiceiurile noastre.

Prin aşezarea ei pe deal, biserica aceasta se aseamănă cu bisericuţele din cimitirele noastre de pe deal şi foarte bine i se potrivesc câteva versuri din antologia de poezie religioasă românească:

 

Biserica

 

În deal te-au ctitorit bătrânii mei

Din crezul nostru pentru veşnicie,

Să fii liman de-odihnă pentru ei

Şi drum deschis spre zări de veşnicie.

 

Veniţi la mine fiilor,

Cu rănile care vă dor.

Veniţi cei plânşi de neam sărac,

Veniţi, veniţi că eu vă-mpac.

 

Prin veacuri negre, prin trecut

Tot eu am fost al vostru scut,

Veniţi şi azi la sânul meu

Scăparea voastră-i Dumnezeu.

 

Minunată a fost Duminica Ortodoxiei, pe care toţi ortodocşii din Vancouver o sărbătoresc împreună, în fiecare an, printr-o vecernie mare. Anul acesta s-au oficiat la Catedrala Ortodoxă Greacă „Sfântul Gheorghe" din Arbutus Street, în prezenţa P.S. Serafim, episcopul grec din Ottawa. Au fost prezenţi toţi preoţii ortodocşi: greci, români, sârbi, ucrainieni, ruşi, canadieni, etiopieni şi printre ei, am avut fericirea să fiu şi eu. Fiecare paroh având în mâna icoana cu hramul bisericii şi fiecare comunitate având corul ei. Corul românesc „Crescemdo", de la Biserica „Sf. Nicolae" s-a remarcat ca fiind cel mai select. Dirijorul său fiind profesorul şi compozitorul Cătălin Ursu, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi care a fost primit de curând membru în „Canadian Music Center". Este un om deosebit. Totul a fost o reuşită, această manifestare a unităţii în diversitate. Fiecare preot rostea, ceea îi revenea în timpul slujbei, în limba sa şi corul respectiv răspundea. Catedrala este o bijuterie şi îi stătea atât de bine arhiplină de credincioşi! Totul s-a încheiat, noaptea târziu, cu o masă festivă pentru toţi, într-o atmosferă plăcută, într-o imensă sală alăturată, atât clerici cât şi credincioşi.

Dar timpul se deapănă repede şi cele două luni petrecute printre cei dragi plecaţi departe s-au dus şi ele.

Întors acasă, în pragul Sfintelor Sărbători de Paşti, gândul mă poartă încă pe acele meleaguri. N-aş putea însă să mă stabilesc acolo, deşi climatul îmi prieşte. Anii îşi spun cuvântul şi rădăcinile nu mi le-aş putea tăia. Şi nouă ne-a dăruit Dumnezeu o ţară minunată. Din păcate, nu prea ne-o cunoaştem. „Pentru noi Românii, patria şi Ortodoxia sunt grădina Raiului dată nouă de Dumnezeu" )V. Militaru). Mai avem încă multe de făcut ca să o ridicăm în rândul ţărilor civilizate.

Sperăm că generaţiile ce vin din urmă vor face mai mult pentru a o scoate din mlaştina în care se zbate.

Rog pe bunul Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi cei plecaţi departe de ţară. Îi îndemn să-şi păstreze limba şi credinţa străbunilor. Să fie mândri că fac parte dintr-un neam de oameni inteligenţi şi demni care nu sunt cu nimic mai prejos decât alte neamuri.

E poporul nostru, e neamul nostru românesc pe care trebuie să-l iubim şi-l vom iubi mereu, mereu.