După ce am vorbit despre animale, să vedem cum este cu celce este, zic unii, tot un animal... Iată-i, dar, pe primii oameni alungaţi din Grădină. Acum, că tot ştiau ce e binele şi răul, puteau ajunge „ca Noi” nu numai în înţelepciune, ci chiar nemuritori, mâncând din Pomul vieţii. Deci, trebuiau daţi afară (din Rai)! Şi la poarta Grădinii, înspre Răsărit, El a pus „nişte heruvimi care învârteau paloşul de foc”.

Despre primii oameni nu ni se mai spune multe lucruri, decât că au „născut fii şi fiice”. Mai ştim că Dumnezeu îi îmbrăcase în haine de piele şi, conform poruncii, în timp ce Eva năştea în dureri, Adam plivea pălămida şi buruienile, date lui de pământ, cu sudoarea frunţii... Şi mai ştim că erau undeva, în răsăritul Grădinii Edenului – pentru că acolo pusese Dumnezeu heruvimii, între Adam şi Pomul Vieţii. Asta era înainte ca Grădina să se ridice pur şi simplu la Cer...

Primii „fii” (că de fiice nu se pomeneşte) au fost Cain şi Abel. Cain, în ebraică Kayin înseamnă, probabil, „fierar”. Nu neaparat lucrător în fier (smith, cum zice englezul) – acesta va fi un material care va fi prelucrat mult mai târziu – ci pur şi simplu făuritor de unelte şi arme. Probabil la început le făcea din piatră şi corn/os de animale, ulterior din bronz, aramă... În basmele româneşti apare un nume chiar mai potrivit: faur. În multe civilizaţii, faurul joacă un rol deosebit de important. Mulţi – ca Wieland şi Hildebrand în miturile germanice – au rol de războinici, semizei, eroi civilizatori... Hephaistos, zeul-faur, are un rol deosebit de însemnat în religia greacă antică.

Numele apare din nou în Biblie sub forma „Tubal-cain”, unul din urmaşii lui Cain. Numele lui înseamnă pur şi simplu „faurul din Tubal” – o zonă din Asia Mică bogată în mine de fier. Evreii (şi mai tot Levantul) au primit prelucrarea fierului de la populaţii din Asia Mică, în special de la hitiţi, aşa că probabil pe timpul scrierii Torei, prin sec. IX-VIIIî.Hr., aceştia erau cei ce „făureau toate uneltele de aramă şi de fier”. Dar despre Cain ni se spune că a fost primul „plugar”, de fapt, „săpător al pământului”...

Totuşi, în timp, numele lui a fost considerat a fi ebraic (spre deosebire de cel de Kayin), şi s-a găsit că un cuvânt evreiesc, kanah, însemnând „a primi” s-ar potrivi expresiei folosite de Eva, cum că a „primit un fiu de la Domnul.” Ca şi în cazul numelui mamei sale, originea numelui lui Cain este necunoscută.

Omul a fost la început „culegător şi vânător”. Pe vremea când el era doar ceva mai mult decât un animal, era tot ce putea face. Şi, cu cât armele şi uneltele i se îmbunătăţeau, femeile deveneau principalul culegător al tribului, în timp ce bărbaţii se transformau tot mai mult în vânători. Probabil acest lucru apare, în subsol, în povestea traiului în Grădină. Apoi, prin mileniul 10-9 î.Hr., oamenii au început să cultive anumite plante. A trebuit să treacă alte câteva milenii pentru ca oamenii să dezvolte o „civilizaţie” – mai precis, să devină agricultori legaţi mai mult sau mai puţin de un loc, să construiască un sat apărat cu palisade împotriva atacului animalelor sălbatice şi a altor oameni, rămaşi în stadiul de nomazi, eventual primele oraşe. Acestea au apărut tocmai prin locurile locuite de urmaşi ai lui Adam, undeva pe parcursul Cornului Ambundenţei, din Sumer până în Siria şi Canaan. Ierihon este unul din ele.

Cam pe atunci – prin mileniul 6-7 î.Hr., au început şi animalele să fie domesticite: vaca şi oaia, apoi capra. Vaca a fost preferată de sedentari, oile şi caprele de nomazi. Porcul a fost domesticit mai târziu, folosit tot de sedentari, în Asia Mică. Nepretându-se climei calde semi-deşertice, nu a fost un animal acceptat de semiţi. Nu doar evreii consideră porcul un animal spurcat... Calul a fost introdus mult mai târziu, de hicksoşi, care l-au preluat, probabil, de la triburile nomade din stepele ruseşti –viitorii „sciţi”. El a fost folosit mai ales la tracţiune: lipsa frâului şi a şeii, dar mai ales a scărilor, îl făcea greu de manevrat în luptă de călăreţi. Aşa că el a tras mai ales care de luptă... Probabil cam în acelaşi timp a fost domesticit şi măgarul, fiind folosit atât ca asin cât şi catâr – încrucişat cu calul. Ultimele animale domestice care apar în zonă sunt cămila, probabil în ultimile veacuri ale erei dinainte de Hristos, şi găinile – numite la început „păsări persane”, ele fiind preluate, probabil, de persani din India... Încă nu se ştie dacă porumbeii, care fuseseră şi ei domesticiţi la un moment dat, erau folosiţi şi pentru hrană, sau numai pentru jertfire la Templu.

Deci, dacă de Cain ştim că era plugarul, al doilea fiu, Abel, era păstorul, „crescător de oi” – ciobanul. Şi, pentru prima dată – dar nu pentru ultima, cum vom vedea! – Dumnezeu nu a fost imparţial, ci şi-a manifestat dragostea pentru o anumită persoană. Şi, în ciuda obiceiului şi tradiţiilor mereu întărite de lege, a făcut-o nu faţă de primul născut, ci de-al doilea, sau chiar ultimul... Deci, El a „privit cu plăcere” nu către jertfele în grâne ale fratelui mai mare, de presupus a fi urmaşul lui Adam, ci către cele în carne ale mezinului. Nu numai că i-a plăcut mai mult mirosul de miel, dar a şi spus-o (cum altfel ar fi aflat Cain acest lucru?). Aproape că ne vine să ne întrebăm: este vorba de un nou test, de punere la încercare a omului? Oricum, prin aceasta, crima a intrat în lume: Abel a fost primul om ucis de un semen de al lui (şi frate pe de-asupra!)

Am întrebat un preot odată: de ce a provocat Dumnezeu crima făptuită de Cain? De ce nu a privit cu plăcere şi spre jertfa lui? Preotul a găsit o explicaţie (probabil nu eram primul care puneam o astfel de întrebare): Dumnezeu l-a judecat pe Cain după inima lui, şi ştia că va făptui o crimă. Chiar aşa să fie? Deci, Cain era destinat (de Dumnezeu) să devină ucigaş, şi nu s-a putut împotrivi destinului? Dar dacă Dumnezeu privea cu plăcere spre jertfa lui, îl mai ucidea pe Abel? Sau, dacă nu afla că Dumnezeu „priveşte cu plăcere” numai spre jertfe de carne? Dar dacă, dimpotrivă, Dumnezeu „privea cu plăcere” spre jertfa lui Cain, oare Abel ar fi devenit ucigaşul? Ţinând seama de rolul pe care avea să îl joace cel de-al treilea fiu al lui Adam, Seth, oare cei doi primi doi fraţi nu erau oricum destinaţi eliminării, pentru împlinirea Planului?

Desigur, povestea este mult mai simplă – sau mai complicată, depinde cum o priveşti. Să fi fost Cain un tâmpit? Din ce face, din vorbele lui, aşa s-ar părea. Mai întâi ascunde corpul fratelui său. De parcă nu ar fi doar doi oameni pe pământ, ar putea fi un alt ucigaş... Nu se sugerează măcar că i-a trecut prin minte lui Cain să dea vina pe lupi, sau pe leii ce străbăteau pe acele timpuri câmpia Mesopotamiană. Aşa că Dumnezeu îl alungă şi îl blesteamă. În primul rând, îl transformă în... meşteşugar. Îi spune că pământul nu îi va mai da rod – deci, din plugar, din omul cu sapa, nu are încotro şi se va tranforma în faur. Ceea ce chiar numele lui indică a fi fost tot timpul. În al doilea rând, Dumnezeu pune un semn pe el – semn numit de atunci încoace „semnul lui Cain”.

De ce o face? În buna tradiţie (ce va urma), Cain, evreu avant-la-lettre, se târguie cu Dumnezeu. Şi îi spune: „să fiu pribeag şi fugar pe lume, şi oricine mă va găsi, mă va omorî.” E bine să fii prevăzător, mai ales când stai de vorbă cu Dumnezeu. Aşa că Domnul îl linişteşte: „dacă cineva îl va omorâ pe Cain, să fie pedepsit de şapte ori”. De parcă asta îl putea linişti pe Cain... Dar, totodată, Domnul pune „un semn pe Cain, ca oricine îl va găsi, să nu-l omoare.” Eh, asta e cu totul altceva!

Deci, dacă vă uitaţi în jur şi vedeţi semnul lui Cain pe cineva, nu vă apucaţi să-l omorâţi, că nu se ştie ce se va întâmpla. Nu îl omorâţi nici din greşeală, nici din neatenţie! Cum? Care e semnul? Păi de unde să ştim, dacă nu ni-l spune Torah? De unde îl ştiau ceilalţi oameni de pe timpul lui Cain? Le-o fi spus Domnul care e semnul – dacă ar fi avut cui spune. Că, până una alta, după moartea lui Abel, singurul om (bărbat) în viaţă era Adam. Tătânele acestuia... Şi tunci, de cine îi era teamă lui Cain? Ei, asta mai bine nu o întrebaţi – aşa cum am întrebat eu pe acel preot de care am amintit, de m-am ales cu priviri încruntate... Desigur, Adam şi Eva au născut fii şi fiice, eventual (cum zice englezul) pământul s-a umplut de ei, unul ar fi putut, din neştiinţă (dar mai curând din lăcomie, egoism, ură...) să-l ucidă pe Cain ca semen al lui – dar nu atunci.

De fapt, Torah dă de înţeles că lucrurile nu au fost chiar aşa. Cain a „stat în ţara Noh, la răsărit de Eden.”. Cum Adam stătea la răsărit de Eden, se pare că ucigaşul a rămas pur şi simplu tot pe acolo. Mai mult, Noh înseamnă „rătăcitor”; deci fraza s-ar traduce mai curând prin „rătăcitor prin ţara de la răsărit de Eden”. Ca şi fratele lui, Abel, cel ucis, care era păstor, care va să zică. Dar nu ca Adam, care era plugar... Şi cum Cain era faur, iar un faur este, prin excelenţă, locuitorul sedentar al unei localităţi, Cain este primul om amintit în Biblie că ar fi zidit o cetate, numită Enoch. Asta în numele primului său fiu, numit Enoch, bineînţeles. Şi cine i-a născut acest fiu? Torah zice foarte clar: nevasta lui. Dacă eram unul din colegii lui Nică a lui Ştefan al Petrii, am fi holbat ochii la acestă afirmaţie. Care nevastă? Preotul de care am mai amintit a tuşit încurcat şi mi-a spus: una din surorile lui... Adică, acest Cain nu era doar ucigaşul fratelui său, ci se dădea şi la incest! Cu acceptul lui Adam, probabil, că e greu de crezut că îşi răpise nevasta şi o siluise, ca orice nomad sălbatic... Ei-ei, probabil Adam nu a prea avut cum să se impotrivească, Cain avea pe undeva un semn, şi cine vrea să fie pedepsit „de şapte ori”? Dar cum Cain îi era fiu şi vecin, probabil bătrânul Adam – care pe atunci nu era deloc bătrân, l-a născut pe Seth (după întâmplările cu Abel şi Cain) la 130 de ani şi a mai trăit după aceea 800 de ani. Cum se zice, abia îi mijise barba... – a tăiat chiar viţelul cel gras şi a făcut o nuntă de pomină între fiul cel ucigaş şi sora acestuia – fiica lui... Nici Eva nu pare să fi avut ceva împotrivă.

Înainte de a trece la Seth, străbunul în linie directă a lui Noe şi, deci, a întregii rase omeneşti, Biblia mai face un ultim lucru: prezintă urmaşii lui Cain. E foarte greu să găsim o justificare acestei liste. În primul rând, acele personaje nu au nici o contribuţie, „whatsoever”, la istoria evreilor. Mai mult, numele acestor urmaşi sunt variaţii la numele urmaşilor lui Seth. Întâlnim un Enoch în fiecare listă, un Irad (în linia lui Seth Iared), un Metuşael (Metuşala), un Lameh (Lameh)... Singurii care nu au corespondenţi sunt fraţii Iabal şi Iubal şi Tubal-Cain. De fapt, doar aceştia trei par a avea un rol: Iabal a fost „tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele”, adică, a păstorilor nomazi – dar atunci ce altceva era Abel? Această frază îi descrie de fapt pe semiţi – nu numai pe arabi, ci şi pe evrei. Să fi fost evreii urmaşii lui Iabal? Nici vorbă! Iar Iubal era „tatăl tuturor celor care cântă cu alăuta şi cu cavalul.” Deci, a tuturor cântăreţilor din instrumentele respective. Chiar şi al lui David? Sau al instrumentiştilor din Templu? Se ştie că ei erau urmaşii lui Kohan... Iar Tubal-Cain era, poate, pur şi simplu Cain care aducea din Asia Mică secretul prelucrării metalelor.

Oricum, acest lucru nu mai are importanţă. Urmaşii lui Cain au pierit, alături de toţi ceilalţi urmaşi ai lui Adam şi Seth, la Potop. Doar Noe şi fii lui au rămas, şi din aceştia se trag toţi păstorii, toţi plugarii, toţi trăitorii în corturi, toţi muzicienii şi toţi faurii. Ce rost are lista descendenţilor lui Cain?

Pe parcursul poveştii biblice am vorbit despre „revoluţiile” mijloacelor de producţie ale civilizaţiei umane. Nu am făcut-o fără rost. În istorie ele se numesc, folosind limbajul de fag al istoricienilor români, „diviziuni sociale ale muncii”. După culegător a venit agricultorul. A venit apoi păstorul şi apoi meşteşugarul. Au apărut mai apoi şi preotul, militarul, nobilimea... Aproape de fiecare dată aceste „diviziuni” s-au produs prin (sau au fost însoţite de) convulsii sociale. Povestea lui Cain şi Abel vorbeşte despre o astfel de convulsie. Agricultorul nu a privit cu bucurie la nomad – de cele mai multe ori acesta era cotropitorul. În istoria adevărată, ucigaşul nu a fost Cain, ci Abel. Dar autorii Torei, ei înşişi urmaşi ai unui popor de păstori nomazi, nu puteau fi decât partinici în judecata lor. Agricultorul era sedentarul, cananitul, cel care, prin zeci de tentacule ale civilizaţiei, reuşea, până la urmă, să „cucerească” nomadul. Cine ştie dacă povestea nu este un lament despre tradiţia nomadă - pură, sălbatică, dar atât de liberă! -, pierdută de evrei?

Un ultim lucru. Am explicat numele lui Cain, să o facem şi cu numele lui Abel. În ebraică el este Hebel, şi s-ar traduce prin „puf de aer”, nestatornicie – chiar prin „nimic”. O indicaţie, poate, despre nestatornicia nomadului. Dar mai are un posibil înţeles: cuvântul sumerian aplu înseamnă fiu. Deci, e foarte posibil ca şi această legendă, atât de organic redactată în ţesătura Bibliei, să fie de origine sumeriană...