Gustav Mahler
Gustav Mahler
(1860 - 1911)
Sfârşitul Romantismului muzical se caracterizează prin exacerbarea emoţiilor, printr-un balans permanent de stări paroxistice, pendulând între depresie profundă şi extaz mistic. Idealul nietzschean al supraomului triumfă în toate abordările artistice, făcând din "Eroul Absolut" o fiinţă complet esenţializată care, prin lupta cu sinele şi cu tentaţiile terestre, reuşeşte să se înalţe definitiv deasupra condiţiei umane imediate. Este o lume în care "Luceafărul" lui Eminescu se întâlneşte cu Parsifalul Wagnerian sau cu Manfred din tragedia lui Byron. în plan strict muzical, aceste idei au fost însoţite de o expansiune gigantică a aparatului simfonic şi a Formei. Aşa se face că în timp ce o simfonie de Mozart necesită o orchestră de 45-60 de instrumentişti şi durează maximum 35 de minute, la Mahler ea impune un anasmblu de cel putin 130 de instrumentişti şi se desfăşoară peste durata unei ore! într-adevăr, Gustav Mahler reprezintă apogeul şi, în acelaşi timp, sfârşitul Romantismului, el dezvoltând materialul sonor şi ideatic al acestui curent artistic până la ultimele sale consecinţe. Prin dimensiunea extraordinară - atât filozofică cât şi strict temporală - a simfoniilor sale, marele compozitor este pe drept cuvânt privit ca un gigant al simfonismului. După Mahler nimic din ceea ce fusese considerat "main-stream" în muzică nu mai putea fi folosit. Muzicianul reuşise să încununeze Romantismul cu o coroană de foc, dându-i o ultimă şi glorioasă strălucire pentru ca apoi să fie mistuit definitiv de flăcările orbitoare.
*****
Gustav Mahler s-a născut la 7 iulie 1860 în localitatea Kaliste din Boemia, parte a Imperiului Austro-Ungar (astăzi în extremul SE din Republica Cehă). Fiu al unui hangiu evreu-austriac, Mahler îşi va petrece copilăria într-un mediu puternic rasist, ceea ce-i va afecta personalitatea pentru tot restul vieţii. Ca parte a minorităţii austriece de limbă germană era considerat un străin de către populaţia indigenă (cehă), iar ca evreu era considerat la fel de către minoritatea austriacă. Mai târziu, în Germania, el va fi considerat un străin atât ca austriac din Boemia cât şi ca evreu. Faimoasele cuvinte ale lui Mahler sună astfel: "Sunt de trei ori un străin: în Austria, ca venind din Boemia, în Germania, ca fiind austriac, în lume, ca evreu. Pretutindeni un intrus, nicăieri binevenit."
Viaţa compozitorului va fi şi mai mult complicată de tensiunile mari dintre părinţii săi. Aşa cum am mai spus, Mahler-tatăl era un hangiu evreu autodidact, de o vitalitate feroce. El se căsătorise cu o femeie delicată dintr-o familie de intelectuali şi, resimţind diferenţa de educaţie, se "răzbună" frecvent maltratând-o pe biata femeie. Drept rezultat, Gustav se va înstrăina complet de tatăl său şi va face în schimb o puternică fixaţie pentru mamă, fixaţie care va avea repercursiuni chiar pe plan fizic: adolescentul va adopta inconştient un uşor şchiopătat, caracteristic mamei sale. Mai mult decât atât, băiatul va moşteni şi cordul slăbit al doamnei Mahler, ceea ce va conduce la moartea sa prematură (50 de ani). în fine, copilăria sa va fi de asemena marcată de boala şi moartea ce vor bântui între cei 11 fraţi şi surori, de o sinucidere şi de un viol brutal la care va fi martor involuntar. Acest mediu întunecat poate explica permanenta tensiune nervoasă a compozitorului, ironia muşcătoare şi scepticismul său greu de zdruncinat, neobosita sa căutare a sensului vieţii şi a destinului uman, dar nu poate oferi un răspuns pentru energia prodigioasă, puterea intelectuală şi perseverenţa ieşită din comun a muzicianului, calităţi ce l-au dus pe culmile împlinirii atât pe podiumul de dirijor, cât şi în calitate de compozitor. Ar mai trebui adăugat că, deşi astăzi Mahler este privit ca unul dintre cei mai importanţi compozitori ai Istoriei Muzicii, contemporanii săi îl considerau a fi doar un dirijor foarte talentat având drept hobby compunerea de simfonii extrem de lungi. Această percepţie nu putea decât să-l amărască şi mai tare pe muzician, care se vedea dimpotrivă, un compozitor obligat să-şi câştige existenţa din dirijat.
Tabloul trist şi contorsionat al copilăriei şi tinereţii mahleriene face lumina deplină asupra programelor incredibilelor sale simfonii, programe ce exprimă tragediile şi speranţele personale proiectate la scară universală. Dragostea compozitorului faţă de natură precum şi teama obsesivă faţă de moarte ,transpar de asemenea în muzica sa.
Aşa cum spuneam mai devreme, tot acest complex psihologico-ambiental şi moştenita sa boala de inimă nu l-au împiedicat pe Mahler să facă dovada unei vitalităţi şi perseverenţe extraordinare. Fără îndoială, elementele pozitiviste ale personalităţii sale ca şi energia sa fizică au fost moştenite pe linie paternă. Mahler a fost, într-adevăr un om foarte activ: director muzical nemilos, înotător neobosit şi pasionat alpinist.
Talentul muzical al lui Gustav s-a manifestat devreme şi semnificativ. în jurul vârstei de patru ani, fascinat de muzica militară pe care o auzea rasunând într-o cazarmă vecină precum şi de melodiile populare cântate necontenit de muncitorii cehi ce se înghesuiau în taverna tatălui său, tânărul Gustav a început să reproducă ambele genuri la acordeon şi la pian, pentru ca puţin mai târziu să înceapă să compună propria-i muzică. Mult timp principalele sale surse de inspiraţie vor fi muzica militară, cea populară şi fascinaţia naturii. La 10 ani îşi face debutul ca pianist la Jilhava, un mic orăşel ceh în care familia se mutase după naşterea sa, iar la 15 devine atât de prolific şi priceput încât este acceptat ca student al Conservatorului din Viena pe care îl termină câştigând ambele mari premii la pian şi compoziţie. Dupa terminarea Conservatorului, Mahler va încerca un timp să-şi câştige recunoaşterea drept compozitor, dar când ratează Premiul Beethoven, se îndreaptă către dirijat pentru o viaţă mai sigură, dedicându-şi doar lungile vacanţe de vară compoziţiei.
Următorii 17 ani vor vedea ascensiunea lui Mahler ca dirijor, începând cu farse muzicale prin târguşoarele austriece, trecând mai apoi prin diverse teatre de operă din ce în ce mai importante (printre care cele din Praga, Budapesta, Leipzig şi Hamburg) şi culminând cu numirea sa ca director artistic al Operei din Viena în 1897, la vârsta de 37 de ani. La această dată Mahler era deja un dirijor renumit, dar compozitorul trebuia să se confrunte cu neînţelegerea unui public ostil şi conservator, situaţie care se va prelungi pe parcursul întregii sale vieţi.
Este întrucâtva curios faptul că un om care şi-a trăit toată viaţa în teatre de operă a scris lucrări exclusiv simfonice. Aceasta se datorează viziunii lui Gustav Mahler asupra artei în general, profund influenţată de gândirea lui Richard Wagner şi Franz Liszt. Concepţia sa estetică are puternice conotaţii autobiografice, urmărind exprimarea prin muzică a unei viziuni personale asupra lumii, existenţei şi condiţiei umane. Fără îndoială că pentru acest obiectiv genul simfonic - pur orchestral, foarte flexibil, având o scară dinamică ce poate porni de la şoaptă şi ajunge până la monumentale explozii sonore - era şi rămâne cel mai potrivit.
Fiecare dintre cele trei perioade mahleriene de creaţie a produs câte trei simfonii. Primele trei dintre acestea au fost concepute pe o bază programatică (urmarind o poveste sau idee literară ori filozofică). Programele ce stau la baza acestor prime trei simfonii privesc Omul ca pe o fiinţă condamnată să trăiască într-o lume dominată de durere, moarte, îndoială şi disperare. Mahler aduce modificări structurale importante în simfoniile sale, introducând mai multe părţi decât cele patru convenţionale şi - în unele - adăugând cor şi solişti. Primele trei simfonii sunt foarte contrastante. Simfonia a I-a (1888), este o decriere a tinereţii sale - bucuria vieţii este umbrită treptat de obsesia morţii care este la rândul său îndepărtată de speranţa, caracteristică tinereţii. A doua simfonie (1894, supranumită "învierea") începe cu obsesia morţii şi culminează cu o afirmare puternică a credinţei creştine printr-un final gigantic descriind Ziua de Apoi. Finalul se împlineşte printr-o odă pentru orchestră, cor şi solişti. A treia simfonie, de dimensiuni şi mai vaste prezintă în şase părţi o viziune dionisiacă a Devenirii, de la natura neînsufleţită la conştiinţa de sine şi, în fine, la mântuitoarea dragoste de Dumnezeu.
Elementele creştine din aceste simfonii de început pot părea curioase pentru o personalitate cu descendenţă evreiască. Ele au, într-adevăr, o semnificaţie crucială în viaţa lui Mahler. Copilăria sa agitată şi lipsa unei credinţe mozaice în familie (tatăl său era un liber-cugetător) l-au aruncat pe compozitor într-o stare de frământare metafizică pe care a rezolvat-o - temporar - prin convertirea sa la creştinism. Acest impuls a fost fără îndoială sincer, deşi botezul a avut loc cu o oarecare repezeală. Graba fusese probabil impusă de iminenta numire a muzicianului ca director al Operei din Viena în anul 1897. Dupa numirea în importanta poziţie vor urma 10 ani fructuoşi şi senini, cea mai liniştită şi echilibrată perioadă a vieţii compozitorului. Alături de proaspăt-găsita credinţă şi de postul important a venit - câţiva ani mai târziu - căsătoria cu Alma Maria Schindler ce avea să-i daruiască două fiice, una în 1902 şi alta în 1904.
Ca director şi dirijor principal al Operei din Viena, Gustav Mahler a atins un nemaiîntâlnit standard de interpretatre şi execuţie, care s-a dovedit mult timp greu de atins de către toţi cei ce l-au urmat. Idealist fanatic, muzicianul a tras după sine tot ansamblul Operei într-un vârtej de repetiţii epuizante, conducând cu o mână de fier destinele Operei din Viena şi făcând din aceasta cel mai bun ansamblu muzical al lumii. Mahler a fost acela care a impus imaginea dirijorului-dictator, imagine ce va rămâne profund implantată în conştiinţa generaţiilor viitoare şi care va crea pleiadele unor geniali conducători de orchestră precum Wihlem Furtwängler, Arturo Toscanini, Herbert von Karajan, Sergiu Celibidache şi mulţi alţii. Mai mult decât atât, muzicianul avea o politică repertorială originală ne-ezitând nici o clipă să promoveze tineri compozitori sau lucrări de ultima oră, lucru neobişnuit în ultra-conservatorul mediu vienez. Aşa se face că opera "Salome" de Richard Strauss a văzut luminile rampei sub bagheta lui Gustav Mahler în ciuda protestelor vehemente ale Colegiului Director care o cenzurase. Răspunsul vijeliosului dirijor către Colegiul Director este un adevărat crez artistic şi merită citat: "...în ceea ce priveşte arta, numai forma ar trebui să fie relevantă şi niciodată conţinutul. Ceea ce este cu adevărat important pentru orice profesionist care se respectă este felul în care un anumit subiect este tratat şi nu ce conţine el. O operă de artă poate fi considerată cu adevărat serioasă doar dacă subiectul (oricare ar fi el) a fost tratat numai prin mijloace artistice şi perfect turnat în Formă."
Desigur, acest comportament independent şi tensiunile create datorită stilului său de muncă neobosit (Viena era un oraş al nonşalanţei şi al "laissez-faire"-ului) îi va crea admiratori devotaţi, dar şi duşmani. în orice caz, Mahler a fost timp de 10 ani stăpânul absolut al capitalei austriece şi idolul tuturor melomanilor. în timpul anului el se dedica muncii neobosite de dirijor, în timp ce verile şi le petrecea scriind cu frenezie. Acest regim îi va săpa încet, dar sigur, constituţia lui şi aşa fragilă.
în această perioadă de mijloc iau naştere Simfonia a 4-a (numită şi "Odă Bucuriei cereşti"), o naivă reprezentare a Raiului Creştin; a 5-a (supranumita "Gigantul") şi a 7-a, ce evocă drumul de la întuneric către lumină. Simfonia a 6-a apare ca o ciudăţenie conceptuală între celelalte simfonii din această perioadă, ea fiind singura lucrare tragică din grup, în care venirea către Lumină se face cu mare dificultate, pentru ca mai apoi totul sa fie absorbit din nou de tenebre. Mai târziu, Mahler va privi Simfonia a 6-a ca pe o premoniţie a dezastrului pe care soarta i-l pregătea...
Perioada de echilibru şi optimism robust se va încheia cu monumentala Simfonie a 8-a, supranumită Simfonia celor 1000 (supranumele, ca şi în cazul celorlalte simfonii, nu-i aparţine lui Mahler) datorită aparatului orchestral imens implicat: 8 solişti, două coruri, şi o uriaşă orchestră simfonică. Această copleşitoare forţă sonoră este destul de rar cântată, dar constituie întotdeauna un eveniment. Simfonia a 8-a reprezintă prima simfonie în întregime vocal-simfonică din Istoria Muzicii. Ea are două secţiuni de mari dimensiuni. Prima se bazează pe imnul "Veni Creator Spiritus", iar a doua (care combină cele trei părţi tradiţionale ale unei simfonii) are ca text scena mântuirii lui Faust din drama lui Goethe. După cum spuneam, această simfonie reprezintă sfârşitul perioadei de calmă maturitate a compozitorului.
Ceea ce a urmat a fost o catastrofă: Opera din Viena îi cere demisia, una dintre fetiţe (Maria) moare la frageda vârstă de trei ani, iar doctorul familiei îi diagonstichează fatala boală de inimă. Toate aceste evenimente năucitoare se reped asupra familiei Mahler în fatidicul an 1907. Privind în urmă, nu este de mirare că Gustav şi-a privit Simfonia a 6-a , singura lucrare tragică a acestor ani, ca pe o sumbră premoniţie. Marele muzician se va despărţi de ansamblul Operei din Viena printr-o scrisoare emoţionantă, în care îşi exprimă tristeţea: "…las în urma mea doar fragmente incomplete ale visurilor mele". Textul scrisorii a fost smuls de pe pereţii Operei de mâini ticăloase la doar câteva ore de la afişarea sa. Parcă pentru a face în ciudă tuturor denigratorilor, cei zece ani de activitate artistică vor lăsa urme adânci, făcând publicul contemporan marelui muzician să repete la nesfârşit - până târziu, în anii '60 - acelaşi comentariu privind toate spectacolele ulterioare : " Mda, a fost bine, dar a fost doar o palidă umbră a strălucirii Maestrului."
Odată cu demisia sa forţată de la pupitrul Operei din Viena începe ultima şi cea mai scurtă perioadă din viaţa lui Mahler. La 47 de ani, muzicianul va încerca să-şi refacă cariera muzicală, de data aceasta în Statele Unite, unde va fi invitat să conducă specatcole la Metropolitan Opera şi va deveni dirijorul Filarmonicii din New York. în fiecare vară, însă, va reveni în Alpii austrieci pentru a scrie. Experienţa americană nu va fi una prea fericită, întrucât muzicianul dispreţuia profund atât publicul cât şi profesioniştii de peste Ocean. Mai mult decât atât, va avea relaţii dezastruoase cu criticii americani, pe care-i considera nişte diletanţi şi - in stilul caracteristic - se va certa la cuţite cu conducerile ambelor instituţii muzicale: Metropolitan Opera şi New York Philharmonic. Numai valoarea sa incontestabilă îl va menţine la pupitrul celor două ansambluri.
în această perioadă extrem de framântată, Filarmonica din Műnchen îi propune premiera colosalei Simfonii a 8-a. Mahler acceptă, exprimându-şi totuşi neîncrederea în succesul unui asemenea demers. După luni de repetiţii obositoare, surmontând greutăţi inimaginabile datorită mărimii ansamblurilor implicate şi a complexităţii muzicale fără precedent, Mahler este anunţat că totul este pregătit şi că este aşteptat să vină pentru repetiţiile generale. încă incredul, compozitorul ia drumul Europei (se afla în SUA, desigur) şi la 12 septembrie 1910 are loc faimoasa premieră sub bagheta compozitorului. Succesul este triumfal. Ropotele de aplauze şi strigătele extaziate ale publicului durează peste o oră. Mahler, subţire, purtând deja pe faţă stigmatul bolii sale incurabile, stă nemişcat pe scenă, copleşit de furtuna pe care el-însuşi o crease. Lumea parcă îşi pierduse minţile. Lacrimile curgeau valuri, iar uralele păreau că nu se mai termină. Recunoaşterea geniului său creator venise peste noapte, măturând totul în cale. La cinci ani de la moartea compozitorului, pe atunci tânărul Leopold Stokovski va aduce această capodoperă peste Ocean, în nouă (!) reprezentaţii consecutive la New York şi Philadelphia. Reacţia publicului american a fost delirantă.
Ultima perioadă a vieţii muzicianului este marcată de cele trei lucrări care se constituie într-o trilogie pe care autorul nu o va auzi niciodată. Prima dintre acestea se intitulează "Cântecul Pământului" şi este de fapt o "simfonie pentru tenor, bariton (sau contralto) şi orchestră". Totuşi, compozitorul nu va îndrăzni să o numească Simfonia a 9-a, urmărit fiind de superstiţia (alimentată de cazurile lui Beethoven, Schubert şi Brukner) că o a noua simfonie este fatală pentru orice compozitor. Această lucrare are drept text versuri din lirica chineză în traducere germană şi reprezintă o ruptură faţă de perioada precedentă prin revenirea la obsesia morţii, căreia compozitorul îi opusese credinţa creştină, distrusă până la urmă de frica în faţa Neantului. "Cântecul Pământului" aruncă o privire asupra zădărniciei şi deşertăciunii existenţei umane, găsind o tristă consolare în frumuseţile naturii care îşi continuă existenţa şi după moartea omului. După "Cântecul Pământului", Mahler va compune totuşi o Simfonie a 9-a, spunând mai în glumă, mai în serios că "aceasta este de fapt a 10-a, aşa că pericolul a trecut". Această ultimă simfonie (a 10-a urma să rămână doar sub forma de schiţe complete) este o lucrare pur orchestrală în care confruntarea cu moartea devine una personală, stăpânită de teroare, o evocare a ororii şi amărăciunii. în magistralul Final (considerat a fi una dintre cele mai moderne pagini mahleriene) textura muzicală se dezintegrează efectiv, sugerând disoluţia şi resemnarea deznădăjduită. Acest Final al Simfoniei a 9 -a a fost considerat mult timp comentariul final al lui Mahler asupra condiţiei umane. în deceniile cinci şi sase ale secolului 20, însă, interesul crescând asupra schiţelor complete ale celei de a 10-a Simfonii a făcut ca aceasta să fie reconstituită şi să conducă la concluzia că ultimele gânduri ale marelui muzician au fost mai optimiste: finalul celei de a zecea simfonii este resemnat, dar senin şi afirmativ. Prima audiţie completă a acestei simfonii a avut loc la Londra în 1964.
După patru ani de dirijat pe principalele două scene ale New Yorkului, extenuat de permanentul du-te-vino între SUA şi Europa, Mahler îşi va da obştescul sfârşit la vârsta de 50 de ani, la 18 mai 1911, în oraşul pe care l-a iubit atât de mult: Viena. Cauza morţii a fost, evident, boala sa de inimă care a condus către o infecţie a sângelui. La peste două decenii de la decesul Maestrului, bustul său sculptat de Auguste Rodin îşi lua binemeritatul loc în holul central al Operei din Viena. Prigonitorii îi aduceau un omagiu târziu…
Muzica lui Gaustav Mahler - şi nicidecum personalitatea sa artistică! - a rămas pentru un timp în umbră până când, după al doilea război mondial, interesul publicului a început să crească ajungând astăzi la cote de popularitate extraordinară. Nici o orchestră simfonica din lume nu rateaza interpreatarea a cel putin două simfonii pe stagiune, iar punerea în scenă a Simfoniei celor o mie (a 8-a) la Vancouver în 2002 a constituit un adevărat eveniment regional. Nici Hollywood-ul nu a rămas insensibil la popularitatea crescândă a lui Mahler-compozitorul: celebrul regizor Ken Russell a realizat un film intitulat chiar "Mahler", peliculă ce aruncă o lumină interesantă asupra vieţii muzicianului deşi păcătuieşte prin exagerarea factorului religios creştin, punând convertirea compozitorului într-o lumină uşor demoniacă. Totuşi, în seria de filme despre compozitori realizate de Ken Russell (Lisztomania, Ceaiokovski) "Mahler" ramâne cel mai reuşit şi profund.
Despre muzica lui Gustav Mahler şi caracterul ei personal se poate spune că, mai mult decât oricare alt compozitor, el a simţit acut sentimentul dezrădăcinării şi dezmoştenirii culturale a omlui modern. în cazul marelui muzician, sintagma "omul este muzica sa " îşi găseşte împlinirea totală şi definitivă.
Quote:
AUDIŢII ESENŢIALE*
Toate simfoniile, dar mai ales:
- Simfonia a 1-a în Re major (D major)
- Simfomia a 5-a în Do diez minor (C sharp minor) )
- Simfoniile a 6-a în la minor (A minor) )
- Simfonia a 8-a "Celor o mie" în Mi bemol major (E flat major/Symphony of a Thousand) )
- Simfonia a 9-a în Re major (D major) )
- Simfonia a 10-a în Fa diez major (F sharp major) )
- "Cântecul Pământului" (Das Lied von der Erde/The Song of The Earth) )
Cătălin Ursu, 2003
Comentarii