(Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

 ...Dar pentru că tot vorbim despre mere, daţi-mi voie să fac o mică digresiune.

Nu ştiu de ce, probabil din prea puţină imaginaţie, fructul oprit a fost asemuit cu un măr. Mai toate picturile având drept temă căderea în păcat ne arată pe acei doi strămoşi ai noştri întânzând mâna după un măr - ba, uneori, chiar muşcând din el. Mai mult, tradiţia este atât de împământenită, încât şi azi se afirmă că fiecare om are în gât un „măr al lui Adam".

Fără a fi din cale de misogini, mulţi din aceşti oameni (cu măr în gât) se întreabă, pe bună dreptate, de ce oama lui, Eva, nu are şi ea o astfel de „podoabă". Doar ea a fost prima care şi-a plecat urechea la sâsâitul şarpelui şi a mâncat din acel fruct pe care noi ni-l închipuim a fi fost măr. E drept, unii zic că Dumnezeu aminteşte dublul ei păcat - al doilea fiind îndemnarea omului să-i calce pe urme - dăruind-o cu două „mere", taman în piept...

Dar eu zic că povestitorul nu ştie prea bine cam ce s-a întâmplat în acele vremuri pierdute în negura (sau lumina) timpului. Poata că oama nici nu a muşcat din fruct. Poate doar s-a prefăcut, înşelându-şi partenerul. „Nu ar fi fost prima dată" - am fi putut spune daca întâmplarea avea loc doar mai ieri-alaltăieri - doar aşa, pot afirma fără teama de a greşi: „a fost pentru prima dată"...

Totuşi, pornind de la această prezumţie greu de dovedit - că oama nu ar fi muşcat din măr - ajung la o a doua pe care mă grăbesc să o împărtăşesc cu voi, deşi teamă mi-e că teologii creştini mai mult sau mai puţin pricepuţi vor arunca anatema asupra mea: omul nu a muşcat din fruct!

Mda. Mă aşteptam să vă manifestaţi dezacordul mult mai zgomotos... Probabil nu aveţi nici o părere personală legată de acest eveniment de o importanţă vitală pentru istoria omenii - sau nu vă pasă...

Deci, să revin. De unde ştiu eu că povestitorul biblic greşeşte pe undeva narând întâmplarea din Paradis? Păi, să ne întoarcem la mărul nostru.

În primul rând, pomul respectiv nici nu a fost un măr! Desigur, Dumnezeu, ca grădinar al propriei grădini, stăpân ipso e facto al zisului Eden, putea arăta spre un măr-măr spunîndu-i omului nou-nouţ: „să nu te prind că de atingi de fructul ăsta, că ai frânt-o!" Putea? Sigur că putea.

Dar noi vorbim despre un anumit pom minunat pe care mulţi creştini îl numesc, în ciuda evidenţelor, „copacul cunoaşterii". Înainte să îi trimit să ia oarece studii bliblice - evident necesare - le spun doar atât: nope! Un copac la care vine cimpanzeul, să zicem par examplu, să mânce vreo două trei fructe - după care să înceapă să ne vorbească despre apariţia găurilor negre în univers şi despre dubla elice a ADN-ului? Nici nu ar fi de mirare că vreun Darwin îşi recunoaşte oarece strămoşi printre maimuţe...

Şi da, ce bine ar fi dacă chiar ar exista un astfel de pom cu fructe minunate. Numai închipuiţi-vă, tot şoferul de taxi să aibă un PhD, un masters ceva, doar muşcând din ele. Nici nu am mai şti cine-i imigrant şi cine nu... Trebuie totuşi să întrerup momentul dumneavoastră de reverie şi să vă spun: nu există un astfel de pom! Nu că Dumnezeu nu ar fi fost în stare să-l facă - dar probabil în acea zi a şasea nu-i stătea capul la imigranţi. Pomul în discuţie nu este, deci, nici măr, nici pom „al cunoaşterii". Ci, „Pom al cunoaşterii binelui şi răului"! Ceea ce este cu totul altceva, trebuie să recunoaşteţi.

Deci, să facem împreună un scenariu. Ce aţi zice ca întotdeauna - dar întotdeauna! - noi să ştim care este cel mai bun curs al acţiunii care trebuie urmat? Ce este bine să facem şi ce să nu facem, pentru că este rău pentru noi, pentru semenii noştri, pentru lumea care ne înconjoară? Cum sună, eh? Imposibil, aşa? Prea frumos ca să fie adevărat.

Acum înţelegeţi de ce nu cred că cei doi oameni primordiali or fi muşcat din acel fruct minunat. Omul şi oama lui nu au ştiut, nu ştiu şi nu vor şti probabil niciodată să discearnă între bine şi rău. Vor înţelege prin „bine" numai ceea ce le va împlini bunul lor plac şi prin „rău" numai ceea ce le-ar atinge bunăstarea personală. Bunul plac şi bunăstarea de moment, trebuie să precizez.

Dacă vor putea sări din lac în puţ, o vor face de nouă ori din zece! A zecea oară nu o vor face doar din lene, comoditate sau plictis... Dacă cineva le va zice că nu e bine să facă ceva, o vor face negreşit! Dacă nu pentru alt folos, măcar aşa, să crape „sfătuitorul" de necaz! Spune-i unui copil să nu puna mâna pe sobă că arde - şi el va încerca imediat să se convingă. Spune-i omului - sau oamei - că nu-i bine să furi, să ucizi, să te închini idolilor... şi o va face mereu, atâta timp cât nu-i este teamă de mâna legii - sau nu poate cumpăra acea mână.

De aceea, eu cred că ei s-au făcut numai că mănâncă doar din fruct (Eva) sau i s-a oprit în gât (Adam), dar nicidecum nu li s-a suit la cap. Şi pe bună dreptate bunul Dumnezeu i-a alungat de pe-acolo. Data următoare ar fi tăiat Copacul Viaţii, sau dat foc Edenului! Cu pornirea această necontrolată de a alege de fiecare răul în dauna binelui...

Desigur, cei deştepţi au înţeles de mult această pornire fioroasă a omului şi oamei sale de a face numai drăcii. Şi s-au gândit să o pună la muncă de folos. A început să-l conducă tocmai dându-le ghes să-şi împlinească faptele rele. Nu le mai spune că „nu e bine să", sau că „e rău să", ci îi învaţă că „e bine să" tot ce îi doreşte inima, ficaţii şi alţi muschi ai lui. Aşa de bine i-a îmbrobodit că nici nu mai cred că de obicei există o plată pentru fiecare lucru, şi de cele mai mult ori plata nu va fi uşoară...

Ceea ce nu prea înţeleg totuşi este de unde această tendinţă de a nu-i crede pe cei ce ne sfătuiesc de bine. De ce nu credem părinţii, care ne-au dat mereu dovezi de dragoste, când spun că „uff, arde!", punând mâna pe sobă. De ce credem că ne vor „răul"? Când cei ce ne iubesc - părinţi, fraţi, prieteni - ne spun „măi, dai de Dracu dacă faci asta!" - de ce preferăm să urmăm exemplele şi sfaturile rele ale unor necunoscuţi cărora puţin le pasă de sănătatea, binele şi sufletul nostru?

Deci, despre ce vorbeam? A, despre mere...  

Escu,
(Prelegeri Neascultate,
Ediţia a II-a)

Nota Redacţiei:

I-am cerut profesorului să ne dumirească: ce fel de fructe avea totuşi acel Pom despre care ne-a vorbit? A răspuns - cu privirea pierdută în depărtare, dar cu faţa aprionsă de pofte păcătoase: „Oh, dulceaţa fructelor oprite! Ce păcat că sunt otrăvite..