în casa mea rămân cât îmi e datul, La geam cu flori din galbene ponoare. Mi-am zis că-n jur e veşnic sărbătoare Şi n-am ieşit măcar să-mi ştiu umblatul.
în camera de-a-ntregul răbdătoare M-am răsucit atât cât ţine patul Şi am păşit de-a lungul şi de-a latul Atâţia ani câţi mi s-au dat sub soare.
N-am înţeles cine mi-a scris venirea Nici cine sunt şi n-am ştiut s-ascult De se aude-n pieptul meu iubirea.
Poate acum, când am ajuns adult Să nu fiu robul, lestul sau uimirea, Să fiu Fiinţa şi nimic mai mult.
De n-aş primi un trup şi-o nouă viaţă, Aş vrea să fiu un gnom suit pe stâncă, O salamandră-n flăcări, prinsă încă De-un silf vioi ce-n valuri se răsfaţă.
Mai mult ca toate-n liniştea adâncă M-aş căuta în marea de verdeaţă, O nereidă s-o privesc în faţă Pe alb ştergar luceferi cum mănâncă.
De m-ar iubi cu magica-i candoare, Am strânge-n pumni seminţele de har, Am căuta în sărutări răcoare
Şi-n posedări desăvârşit vlăstar. Aş da orice, şi clipa care moare, Să pot zidi, pentru noi doi, altar.
- Unde mi-e mama ? Unde-i este locul ? Pe înţelept copilul îl descoase. Şi i-a răspuns, cu vorbele-i mieroase : - în ţara-n care mai domneşte focul.
Trist a rămas vlăstarul. Stânci hidoase Apar în zare., - Unde mi-e norocul ? Se-ntreabă pruncul, prelungindu-şi jocul . - Pe-un ţărm în care dorm oştiri de oase.
Mereu, mereu un trup şi-un gând revine Şi ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară, Ca să urcăm un drum incert, de seară, Ce într-un colţ de şoaptă se mai ţine.
Sunt doar un punct ce pentru-a câta oară Stă matematic în adânc de sine Şi nu mai ştie dacă-i rău sau bine Să fii vehicul spaţiului de-afară.
Comentarii