Despre emigrantul român
Să scrii despre emigrantul român, de aici de acasă, este un demers oarecum riscant, cînd nu ai trăit această experienţă şi doar poveştile şi amintirile altora te-au impresionat mai mult sau mai puţin, doar scrisorile trimise părinţilor, doar poşta electronică, pachetele trimise prin intermediar, sau telefoanele grăbite îţi aduc în memorie un chip, din păcate din ce în ce mai mult estompat ca într-o poză sepia, cu vignetă.
Poetul armean Nahaled Kuciac, (sec. XVI), scria în ciclul lui de poezii
"Cîntece de emigrant":
Nimic nu e mai trist în lume decît omul bogat rămas sărac,
Care emigrează în ţări străine, trăind fără cămin şi fără de fraţi;
Rătăcindu-se de acei care îi sunt dragi,
Faţa i se învăluie de tristeţe, şi se îndepărtează de viaţă;
Cînd arborele verde se desfrunzeşte, cu ce l-ai putea mângâia?
Mai sînt de actualitate, acum, peste veacuri, vorbele încărcate de tristeţe ale poetului? Cum priveşte emigrantul român această situaţie, acum în anul de graţie 2002? Dar cei rămaşi acasă? Voi încerca să răspund acestor întrebări cu subiectivitatea celui care nu a trecut prin această experienţă.
La recentul recensămînt al populaţiei şi al locuinţelor realizat anul acesta, populaţia României a scăzut cu un milion. E mult? e puţin? e trist? Ce vrea să însemne asta? O parte a plecat dintre noi de tot. Mortalitatea în România de azi este în creştere, se ştie, iar natalitatea în scădere. Bolile, nivelul de trai şi alţi factori pe care îi vom cerceta probabil cu altă ocazie au o contribuţie importantă. O alta, poate în procente cea mai importantă, a părăsit ţara mamă în speranţa că acolo, unde vor ajunge să aibă parte de un trai, dacă nu foarte bun, cel puţin, normal, decent. Cei rămaşi acasă au parte de două sentimente contradictorii: pe de o parte tristeţea despărţirii pentru o perioadă nedeterminată, pe de altă parte, speranţa că fie vor ajunge şi ei pe meleagurile visate, fie îşi vor îmbunătăţi nivelul de trai, iar "coşul zilnic" pe care ni-l pune guvernul în braţe de cîte ori doreşte o justificare a acţiunilor sale, se va umple în sfîrşit cu bunătăţi.
Se pare că "fenomenul" emigrării a fost destul de repede descifrat de români, pregătirea lor din ţară fiind suficientă pentru a se putea adapta rigorilor unei societăţi străine şi unei economii de piaţă care funcţionează la parametri normali. Iar în ultimii ani, vedem că deja au început să-şi "strîngă rîndurile", să formeze mici comunităţi în care să se poată exprima liber, ca acasă.
Un prieten, plecat de doi ani în Spania (la o aruncătură de băţ) şi care nu s-a putut reîntoarce pînă nu i s-a acordat statutul de rezident, îmi povestea zilele trecute că lîngă Madrid s-au alcătuit deja mici "orăşele" de emigranţi, românii fiind destul de mulţi, dar şi aici în comunitatea lor s-au structurat grupuri în funcţie de zona geografică din care proveneau: Maramureş, Ardeal, Moldova, Banat, Oltenia etc. Au apărut deja localuri
Cu specific, ţuica, sarmalele sau mămăliga nu mai sînt doar amintiri, oamenii încearcă să aducă cu ei şi să-şi încropească o frîntură, un colţişor de ţară. Majoritatea (despre ei vorbesc aici) muncesc din greu, cîştigă suficient pentru a se putea întreţine şi mai trimit şi acasă, familiei, din agoniseala lor.
Efectele au început să apară: cei întorşi ocazional, îşi cumpără sau îşi construiesc locuinţe după alte standarde, încep o afacere, sau pur şi simplu îşi depun banii într-o bancă şi se reîntorc în ţara de adopţie, pentru o altă etapă. Asta se întîmplă de regulă cu cei plecaţi pe lîngă "casă", cu "europenii" adică. Tot prietenul îmi spunea că i s-a ivit prilejul să plece în Canada şi chiar i se promisese o slujbă bine plătită. "Şi de ce n-ai plecat?" l-am întrebat, oarecum intrigat că nu o făcuse. "Nu am putut, nu am putut pune un ocean între mine şi ai mei, mi s-a părut prea mult" mi-a răspuns el.
De fapt, scriind aceste rînduri, a apărut şi întrebarea firească: avea dreptate latinul cînd spunea "Ubi bene ibi patria"? Se pare că da. Iată primul răspuns. Iar la întrebarea: De ce emigrează românii, e şi mai simplu de răspuns: de sărăcie. şi din lipsa de perspective pe care i-o oferă o societate în care corupţia e la ea acasă, iar confuzia valorilor, omniprezentă.
Şi astfel, toată lumea e mulţumită. Oricum la modă este acum, în ţară refrenul unui şlagăr: "Fie pîinea cît de rea /chiar aici, în ţara ta / tot ţi-o fură cineva".
În final, vă recomand lectura poeziei "Din cînd în cînd", scrisă de Nicolae Lupu, din volumul Insomniile trandafirilor, Editura Eminescu 1983, poet născut în Dolj, care a trăit pe meleaguri teleormănene (decedat în urmă cu doi ani) o poezie frumoasă în care poetul şi-a exprimat cu multă sensibilitate şi talent dorul de meleagurile natale:
Din cînd în cîndDin cînd în cînd, uitat peste o coală,
mă mai gîndesc la mămăliga goală,
la miezul rece, marginile tari,
într-un prosop cu muşte şi ţînţari.Mă mai gîndesc şi redevin copil
Şi mă strecor spre garniţă tiptil
să caut vreo bucată prin untură,
cît mama dă la vite-n bătătură.la oala de fasole mă gîndesc,
acrită sub zăbranicul ceresc,
la lingura de lemn şi la urcior,
şi simt cum toate zilele mă dor...Şi iată ca un frig şi ca o boală,
mi-e dor de mămăligă şi de oală
şi de fasolea fiartă lîngă foc,
de cîte-au fost odată la un loc...
Liviu Nanu,
Roşiorii de Vede, Teleorman, Român
Comentarii