Urmăresc cu strângere de inimă ceea ce aş numi, cu un titlu din cinematografie: Războiul stelelor, disputele prea îndelungate, asemeni tranziţiei României către democraţie, schimburile de replici, mai mult sau mai puţin academice, din sânul comunităţii scriitoriceşti române. S-au conturat două tabere, ce îşi încrucişează spadele deasupra unui somn al raţiunii. Cităm adesea sintagma „la început a fost cuvântul”, fără să ne pătrundem de adevărul că el, cuvântul, este izvorul tuturor lucrurilor, şi, implicit, originea multor neînţelegeri între care nu există întotdeauna diferenţe de fond sau, dacă ele există, îl mânuim ca pe o armă a cărei forţă o ignorăm mai degrabă deliberat decât din inocenţă. Fiind vorba despre cuvinte, entităţi abstracte cu care trebuie să operăm în procesul comunicării, simt nevoia să observ că, în ciuda faptului că ele sunt şi instrumentele de lucru ale celor care scriu, pot deveni săgeţi otrăvite, de a căror ţintă nu se prea îngrijeşte nimeni. Războiul stelelor noastre scriitoriceşti stă din plin mărturie. Disputele stârnite de publicarea paginilor de jurnal semnate de Paul Goma au căpătat aspectul unor răfuieli mai vechi sau mai noi, care nu au prea multă legătură cu literatura.

Potrivit canoanelor teoretice, jurnalul este o specie literară, specie în circumferinţa căreia un autor are „permisiunea” să aştearnă pe hârtie ce crede el de cuviinţă. Nu ne este cunoscută la noi vreo lege care să stabilească marginile gândurilor autorului. Singura graniţă este propria graniţă, aflată la îndemâna celui ce scrie, dictată de conştiinţă şi gust, şi pentru care nici o editură, ziar sau publicaţie nu trebuie să îşi asume răspunderea. Pornind de la aceasta, Paul Goma are dreptul să scrie ce doreşte, când doreşte şi cum doreşte, abordând genul literar pe care îl consideră adecvat. Pe scurt, este vorba despre libertatea cuvântului sau a expresiei, drept garantat prin lege în toate formele de stat democratice. Să ne amintim, nu fără pietate, că în anul 1985 inginerul Gheorghe Ursu murea bătut în beciurile securităţii, pentru îndrăzneala de a fi scris, tot într-un jurnal, despre nemulţumirile sale la adresa regimului comunist. Timpurile de după revoluţia din decembrie 1989 au consfinţit, printre altele, şi dorinţa arzătoare, a atâtor oameni ai scrisului, de a se exprima liber şi neîngrădit. Perioada istorică neagră a literaturii de sertar - adică a literaturii interzise sau aducătoare de suferinţă şi moarte – a încetat sau cel puţin aşa am crezut mulţi dintre noi.

Iată că, la 16 ani după revoluţie, spectrul unei noi literaturi de sertar îşi face apariţia pe cât de insidios, pe atât de triumfător, prin hotărârea Comitetului Director al USR - la conducerea căruia se află ales şi trecător cunoscutul critic literar şi politician Nicolae Manolescu. Degetul acuzator a fost investit în şedinţa cu pricina să arate spre antisemitismul lui Paul Goma, având ca urmare nemijlocită demiterea din funcţia de redactor-şef adjunct al revistei Viaţa Românească a poetului şi scriitorului Liviu Ioan Stoiciu. Ce vreau să spun cu aceasta: că scrierilor lui Paul Goma, supuse deja unei cenzuri de presă, hiperbolizată acum şi de acuzaţiile aduse de USR, nu le ramâne altceva de făcut decât să îşi caute un sertar bine dosit în ţara de adopţie. Şi poate nu numai ele? Întrebarea devine legitimă. Nu sunt în măsură să dezbat afirmaţiile lui Paul Goma referitoare la evreii din Basarabia, care, oricum, fără o confirmare istorico-ştiinţifică serioasă, alunecă în derizoriu, şi nici nu intenţionez să vorbesc aici despre valoarea literară a scrisului său. M-am străduit însă, să înţeleg cu ce anume s-a făcut vinovat Liviu Ioan Stoiciu publicând paginile de jurnal deja apărute. Este oare el vinovat de conţinut? Este el vinovat că tonul şi maniera lui Paul Goma de a scrie sunt uneori prea încrâncenate, acid justiţiare, că nu se sfieşte să citeze liste întregi de colegi într-ale scrisului, punându-i sub incidenţa unor acuzaţii foarte vehemente? Aproape toţi suntem de acord că Paul Goma aruncă uneori, de la Paris, cu pietre, precum tot aşa de bine ştim că de multe ori are dreptate. Putem să fim de acord sau nu cu părerile lui Paul Goma, putem să îl credem sau nu pe Paul Goma. Dar ce îi putem reproşa lui Liviu Ioan Stoiciu, care este ferm convins că am câştigat libertatea de expresie pentru a o folosi, pentru a da publicităţii texte ce ilustrează infinita diversitate de păreri a lumii în care trăim? În numele legii „victimelor colaterale“ a trebuit el să înfrunte pumnul neiertător al unei organizaţii civice care înglobează o mare parte a stelelor scrisului românesc? Pentru ce a trebuit ca o altă galaxie de stele să se supună etichetei de legionari sau de oameni lipsiţi de valoare? Să fi apărut nostalgia Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste? Indiferent de motivele care l-au împins la fapte şi la vorbe, Nicolae Manolescu, din scaunul puterii sale administrative, nu ar fi trebuit, mai degrabă, să-şi păstorească turma în spiritul dialogului şi al toleranţei, evitând dezbinările de care, oricum, USR nu duce lipsă? Şi dacă a provocat război neîmpăcat între supuşii săi, nu a dovedit el oare că îi lipsesc calităţile reale de conducător aflat acolo, printre altele, şi pentru a calma spiritele?

Nicolae Manolescu şi-a folosit investitura pentru a împinge toate stelele într-o bătălie mai degrabă personală decât menită să slujească adevărul şi libertatea, ce nu se va încheia probabil prea curând, şi care va lăsa din nou un gust amar celor care vor trebui să vindece stricăciunile şi să însenineze firmamentul. Ce s-a gândit Nicolae Manolescu în seara precedentă publicării comunicatului USR? Că va trece neobservată cenzura aplicată după vechile tipare, sacrificând redactorul căzut nevinovat în vârtejul unor răzbunări dorite tainice, dar atât de evidente? Greu de crezut. Orice i s-ar putea reproşa lui Paul Goma, un lucru însă nu i se poate contesta: calitatea de dizident cu „D” mare, ca să îl parafrazez pe acuzatorul lui de astăzi care, după mineriade, îl numea omul cu „O” mare pe preşedintele de atunci şi de mai apoi, Ion Iliescu. Pentru a doua oară, Nicolae Manolescu încearcă să scape naţia română de cel care a avut curajul să stea cu pieptul gol în faţa sălbăticiei securităţii. Prima dată a fost când a ridicat două degete la excluderea din USR, în 1977, a unui Paul Goma făcut inofensiv prin întemniţare. Să fie acesta motivul ascuns cu grijă sub mantaua corectitudinii politice? De ce să fi făcut uz de puterea sa asupra revistei Viaţa Românească, pentru a-şi exprima încă o dată dezacordul faţă de dizidenţa necurmată a lui Paul Goma?

Şi astăzi, acest bărbat curajos şi neînduplecat este ţintuit în soarta sa de dizident din care nu găseşte ieşirea. Dat afară din USR, dat afară din România comunistă, el aşteaptă de 16 ani să i se înapoieze drepturile ridicate prin abuz, recunoscându-i-se, în felul acesta, meritele inegalabile în lupta anticomunistă. Să îi fi fost interzis lui Nicolae Manolescu să facă gestul nobil şi recuperator al repunerii în drepturi şi al înapoierii carnetului de membru al USR, nedreptăţitului luptător anticomunist, condamnat să rămână departe, atunci, ca şi acum, de ţara pe care a iubit-o? Sau ce invidie sau furie ar putea fi atât de mare încât să determine faptele preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, al cărui rost ar fi şi acela de a-şi apăra şi sprijini „enoriaşii”? Potop de întrebări la care răspunsurile se lasă aşteptate. Ori poate va fi crezut Nicolae Manolescu că scriitorul de la Paris va renunţa, în felul acesta, la luptă? Emil Cioran scria undeva: „Greşim când ni-l imaginăm pe exilat ca pe un personaj care abdică, se retrage şi rămâne în umbră, resemnat cu nenorocirile lui, cu condiţia de obiect netrebuincios.[...] Cel care a pierdut totul, păstrează, ca pe o ultimă salvare, speranţa gloriei sau a scandalului literar. Consimte să renunţe la tot, în afară de numele lui.“ Să nu fi meditat la acest lucru preşedintele USR, înainte de a se pronunţa public? Cum ar fi fost dacă Nicolae Manolescu ar fi restituit, într-o şedinţă publică şi într-un spirit democratic veritabil, carnetul ridicat în vremuri de tristă amintire, ca pe o recunoaştere implicită a unei greşeli mai vechi, curmând astfel onorabil reproşurile ce i se aduc. Aici îl voi cita pe Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, care, într-un articol publicat în Ziua, recomandă viitorului şef al Uniunii ca breasla să “nu devină o organizaţie politică sub masca unei asociaţii civice”.

Iată ce publica Gardianul în numărul din 6 decembrie: La nici şase luni de la alegerea sa în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu a decis să plece în Franţa, ca şef al Delegaţiei Permanente pe lângă UNESCO, de la Paris. "Nu am cum să părăsesc conducerea Uniunii Scriitorilor pentru că sunt un organ ales", ne-a declarat Nicolae Manolescu. "Nu ştiu deocamdată când voi pleca, cert este că nu voi părăsi Uniunea", a promis proaspătul diplomat. S-ar părea că tributul plătit, nu se ştie cui, de către Nicolae Manolescu pentru obţinerea numirii la Paris, el însuşi acuzat de antisemitism cu o vreme în urmă, a fost răscumpărarea vinei proprii prin punerea la zid a lui Paul Goma şi pedepsirea redactorului „nedisciplinat“. Ciudată şi dezonorantă strategie. Inacceptabilă toleranţa celor care au acceptat jocul.

Toate acestea se întâmplă în anul în care Paul Goma a împlinit 70 de ani şi când noi ar fi trebuit să îl sărbătorim, dacă nu ca pe un erou, ce incontestabil este, măcar ca pe vocea noastră a tuturor care a înţeles să vorbească atunci când noi stăteam pe margine în "rezistenţa prin cultură".

Mulţumim Paul Goma, să ne trăieşti. La mulţi ani !

Manolescu ne-a ajutat să deosebim încă o dată oportunismul de demnitate, onoare şi curaj. Să nu se fi gândit nimeni din Comitetul Director că există şi cuvântul conciliere, sau chiar reconciliere, prin care oamenii civilizaţi îşi pot da mâna pentru a încheia duşmăniile răspândite pe tot felul de liste? Pe o astfel de listă s-a aflat şi Leonard Oprea, înfocatul apărător al deciziei profesorului universitar Nicolae Manolescu? Se pare că da. Scrisoarea sa deschisă, către profesorul Nicolae Manolescu, începe cu urări pioase de pace, linişte şi bucurii senine în numele lui Dumnezeu, după care continuă într-o manieră festivistă înfăptuirea epistolei, menită să adâncească dezbinarea şi să împiedice pacea care ar duce la încheierea războiului stelelor. Am citit într-o mărturisire a lui Leonard Oprea că, fiind deranjat de la rugăciune într-o biserică vestită din Occident, s-ar fi întrebat de ce Dumnezeu l-a părăsit, Eli, Eli, lama sabachthani ? Se întreabă el astăzi, oare, dacă Dumnezeu l-a lăsat ori l-a îndemnat să îşi abandoneze confratele de dizidenţă, Paul Goma, şi pe colegul de breaslă, Liviu Ioan Stoiciu, în graba sa de a arunca anatema asupra mediocrităţii luând partea puternicului zilei? Este drept, în scrisoarea sa deschisă nu pomeneşte nici un nume. Incriminarea nu poate avea loc, dar „iacobinismul de mahala“ pare a fi un concept atotcuprinzător, în care încap toţi cei care nu îi împărtăşesc opiniile. Indirect, ca la biliard, se rostogolesc în această categorie şi cei doi nepomeniţi, dar nu despre mediocritate şi valoare s-a vorbit în şedinţa USR, ci despre antisemitism şi cenzură. „Sihastrul de la Boston”, cum se autointitulează Leonard Oprea, şi-a întrerupt meditaţiile întru Iisus Christos şi a părăsit capela rugăciunii pentru a se împietri sub blestemul vântului de primăvară pomenit de Nicolae Filimon, devenind statuie sub ochii celui pe care îl apără, câştigând dragostea lui târzie, şi cine ştie... câte alte daruri. Crede Leonard Oprea în cuvântul rugăciunii pe care o citează adesea, şi pe care pretinde că şi-a pus-o undeva la baza existenţei proprii? Cuvîntul exprimă adevăr înfăptuit sau murmură el numai ritualuri pustii de conţinut? Şi ne iartă nouă greşalele noastre Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pre noi în ispită… Pentru a evita confuziile, aş vrea să subliniez încă o dată, la final, că nu diferenţele de opinii trebuie să ne preocupe, existente şi permise, uneori chiar legi ale progresului, ci pedepsele aplicate administrativ care, oricare ar fi ele, se înscriu sub semnul cenzurii atât de blestemate înainte de revoluţie. Rămâne, fără îndoială, să medităm asupra întrebării dacă ne aflăm în pragul unei învieri din propria cenuşă, sau ea există ca o constantă a spiritului încă nevindecat de practicile care ne-au marcat, un fel de cronicizare; de latenţă resuscitată periodic, actualizându-se sub îmbrăcămintea altor cuvinte.

Gabi Schuster