Robert Schumann

Robert Schumann

 ROBERT SCHUMANN

(1810 - 1956)

"Artistul are nobila menire de a face lumină în adâncurile sufletului omenesc."
Robert Schumann

Robert SchumanIată-ne în faţa unuia dintre cei mai expresivi compozitori romantici, nu numai datorită muzicii sale, dar şi destinului său - ce poate fi privit ca o chintesenţă a romantismului. Pentru a fi cât se poate de limpede, voi încerca aici o foarte succintă - şi implicit, incompletă - listă a trăsăturilor Romantismului: dragoste fără speranţă, melancolie, miraculoase transformări spirituale, viaţa scurtă, secerată de boală. Un tablou fără îndoială sumbru, dar adevărat. Cu toate că Romantismul poate părea la prima vedere un curent artistic depresiv, el a stăpânit absolut întregul secol al nouăsprezecelea şi a trecut triumfător pragul secoului douăzeci. Operele create în această perioadă (muzicale, literare, filozofice, plastice) poartă amprenta indubitabilă a marilor capodopere şi continuă să atragă şi astăzi publicul iubitor de frumos de pretutindeni.

§

Robert Schumann s-a născut la 8 iunie 1810 în oraşul Zwickau (landul Saxonia, Germania). Tatăl său era librar şi editor, deci un om aplecat către cultură. El va încerca să-i asigure fiului său o educaţie cât mai completă şi va începe prin a-l trimite să-şi facă şcoala primară într-o instituţie particulară destul de răsărită. După patru ani petrecuţi acolo, băiatul va fi mutat la Zwickau Gymnasium unde va rămâne opt ani. Studiul pianului - considerat parte obligatorie în educaţia oricărui german - începuse deja pe când avea şase ani, iar în 1827 (an marcat de dispariţia lui Beethoven şi prin aceasta, de sfârşitul clasicismului musical) va compune primele sale lieduri (cântece cu acompaniament de pian) pe versurile lui Jean Paul Richter. Liedurile purtau puternica influenţă a muzicii lui Franz Schubert, mai vârstnicul său compatriot, ce avea să se stingă din viaţă doar un an mai târziu. Cu un an mai devreme (1826) tatăl său moare, iar sora sa se sinucide prin înec, fapt care va avea o influenţă covârşitoare asupra compozitorului.

în 1828 Schumann se supune cu greu presiunilor familiei şi intră la Facultatea de Drept a Universităţii din Leipzig. Aici însă, scăpat de sub stricta supraveghere a familiei, tânărul se va devota în întregime… compoziţiei şi literaturii (încearcă, fără succes, să scrie câteva romane). Pentru câteva luni studiază chiar foarte serios pianul şi tehnica improvizaţiei cu un celebru profesor, Friederich Wieck. în casa acestuia va cunoaşte pe fetiţa acestuia, Clara, care la vârsta de nouă ani începuse deja o carieră concertistică strălucitoare.

în vara lui 1829, Robert pleacă din Leipzig (fuge, practic, de la Universitate) şi se stabileşte la Heidelberg, unde începe să compună valsuri pentru pian (tot în stil schubertian) şi unde studiază pianul cu aviditate, plănuind să ajungă un virtuoz. Mama băiatului va fi impresionată de gestul său şi în loc să ia măsuri punitive, îi permite să se întoarca la Leipzig în 1830, pentru a studia cu celebrul Wieck, de data aceasta "oficial". Marele profesor admira sincer talentul lui Schumann, dar avea îndoieli serioase asupra stabilităţii şi capacităţii sale de muncă.

Un an mai târziu, vede lumina zilei lucrarea Op. 1, Variatiunile ABBEGG pentru pian. Piesa este celebră şi astăzi şi se afla în repertoriul tuturor pianiştilor. Straniul titlu provine de la denumirea germană a notelor musicale şi, pur şi simplu, exprimă primele note ale lucrării (la-si bemol-si bemol-mi-sol-sol). Tot anul acesta avea să aducă şi faimosul accident la mâna dreaptă, care-l va împiedica să continue cariera concertistică şi - spre norocul posterităţii - să se dedice în întregime creaţiei. întâmplarea pare amuzantă, dar pentru Schumann a fost un dezastru. Tânăr vijelios şi nerăbdător, Robert avea probleme cu degetul inelar al mâinii drepte: nu se ridica destul de mult deasupra claviaturii. îmboldit de repezeala proprie vârstei, pianistul în devenire inventează un "dispozitiv" original: îşi leaga inelarul cu sfoară pentru a fi ţinut cât mai sus în timp ce studia. Nu se mulţumeşte numai cu atât, dar exagerează extensia din ce în ce mai mult până când inevitabilul se produce: fractura! Accidentul are urmări severe, degetul sfârşind prin a-i paraliza complet. Cum spuneam, acesta va fi sfârşitul carierei sale pianistice. Răzbunarea va fi pe măsură. Robert începe să compună cu o furie nebună. Scrie celebrele cicluri pianistice Papillons şi Carnaval, apoi Variatiunile simfonice şi alte "mărunţişuri".

în 1833 fratele său Julius moare, dar viaţa merge mai departe… Anul următor avea să aducă logodna cu o anume Ernestine von Fricken, dar cu mult înaintea ruperii relaţiei (1836) Robert se îndrăgostise nebuneşte de micuţa Clara, fiica profesorului său (Wieck), care acuma număra şaisprezece primăveri. Frumoasă şi excepţional de dotată, adolescenta îi întoarce sentimentele, dar vigilentul Wieck se opune categoric, aşa că Schumann se va vedea abandonat aproape un an şi jumătate. Reacţia sa va fi, din fericire pentru noi, constructivă: compune marea Fantezie în Do major pentru pian şi editează Zeitschrift fur Musik (Noua revistă muzicală), o publicaţie care va avea o influenţă extraordinară pe întregul continent. Această realizare va face din Schumann un musician cunoscut şi, mai mult decât atât, un critic de temut. Incisivitatea articolelor sale şi profesionalismul conţinutului revistei vor deveni proverbiale, iar revista va deveni un model pentru toate tipăriturile ulterioare de acest gen. Noua revistă muzicală va deveni şi o rampă de lansare pentru tinerele talente, contribuind decisiv la influenţarea gusturilor publicului şi la conturarea unor destine artistice.

în 1837 Schumann cere formal mâna Clarei Wieck, dar tatăl acesteia se eschivează, apoi refuză consimţământul. Cei doi tineri se vor căsători abia peste trei ani, după lungi şi obositoare procese declanşate de Schumann pentru a înlătura din punct de vedere legal toate obiecţiile bătrânului Wieck. Curtea va accepta până la urmă căsătoria fără consimţământul tatălui. Anul 1840 îi va aduce, în afara acestei victorii legale şi o altă realizare: Universitatea din Jena îi acordă titlul de doctor în filosofie, ceea ce-i va permite să-şi alăture numelui particula Dr.

După căsătorie, Schumann intră în cea mai fecundă perioadă de creaţie a sa. Rând pe rând, apar nestematele pianistice Kinderszenen (Scene pentru copii), Kreisleriana, Arabeske, Noveletele si Carnavalul vienez. Tot acum el scrie (în doar 11 luni) marile cicluri de lieduri Dragoste de poet şi Viaţă şi dragoste de femeie. într-una din călătoriile sale la Viena, Schumann decoperă manuscrisul Simfoniei în Do major (a 9-a) de Schubert, astăzi una dintre cele mai populare lucrări ale genului. La presiunile Clarei, care îi cerea să-şi extindă aria de expresie şi să abordeze genul simfonic, Robert compune prima sa Simfonie, "a Primăverii", care a fost imediat interpretată sub bagheta lui Felix Mendelssohn. Mai compune Fantezia pentru pian şi orchestră, ce avea să devină mai târziu faimosul Concert pentru pian. Tot la presiunile Clarei, continuă să scrie o a doua simfonie şi apoi schiţează planurile pentru o a treia. Cu aceasta, demersurile simfonice schumaniene se vor potoli pentru un timp. Fecunditatea acestei perioade se manifestă şi pe plan familial, între 1841 -1845, cuplul având trei copii. Ulterior, familia Schumann se va mai îmbogăţi cu încă cinci! Remarcabila personalitate muzicală care a fost Clara se dovedea astfel şi o femeie extrem de curajoasă.[pagebreak]

în 1843 se deschide Conservatorul din Leipzig avându-l pe Mendelssohn ca rector şi pe Schumann ca professor de "pian, compoziţie şi citire de partituri". Din păcate, Robert nu era potrivit pentru o astfel de poziţie, aşa că demisionează probabil sfătuit de Mendelssohn. în primele luni ale anului 1844 o însoţeşte pe Clara într-un strălucitor turneu în Rusia, turneu care îi va declanşa o depresie profundă cauzată de un puternic complex de inferioritate faţă de soţia sa. Starea sa va pricinui întreruperea răsunătorului turneu. La întoarcerea în Leipzig îşi dă demisia de la conducerea propriei reviste, iar în toamnă suferă prima cădere nervoasă. Ca şi cum lucrurile nu erau şi aşa destul de complicate, Revoluţia de la 1848 ia forme violente la Leipzig, astfel încât soţii Schumann se vor refugia la Dresda, unde sănătatea compozitorului avea să se refacă cu greu. în această perioadă Schumann se va strădui să obţină un post la Leipzig sau Viena, dar fără success. Va accepta în final o poziţie de director musical la Dusseldorf. Lucrurile păreau să revină pe un făgaş normal: între 1850-1851 compune Concertul pentru violoncel în la minor şi minunata Simfonia a 3-a "Renana". Reface în totalitate o veche simfonie în re minor care va deveni a patra (şi ultima).

Poziţia sa de director musical la Düsseldorf presupunea, bineînţeles, dirijatul concertelor publice, iar Schumann nu excela deloc în astfel de situaţii. Dificultăţile sale în postura de dirijor aveau să devină evidenţe pentru toată lumea şi, în 1853, se vede concediat. în acelaşi an, celebrul violonist Joseph Joachim - probabil cel mai mare violonist al veacului - îi va prezenta un tânăr muzician plin de promisiuni. Schumann îi ascultă cu atenţie muzica şi se entuziasmează. în scurtul timp rămas, Robert va promova cu energie pe tânărul compozitor şi îl va impune ca principalul continuator al tradiţiei musicale germane. Tânărul va deveni cunoscut peste noapte. Era Johannes Brahms.

Brahms va petrece mult timp în sânul familiei Schumann. Din păcate, va asista la ultimii şi cei mai trişti ani ai lui Robert.

Aşa cum spuneam mai devreme, Schumann avea serioase probleme ale sistemului nervos. în acelaşi timp, o afecţiune mai veche a auzului se va agrava şi îi va da halucinaţii auditive insuportabile. Aceasta va contribui dramatic la căderi nervoase din ce în ce mai violente cauzate de un fel de atitudine schizoidă pe care compozitorul şi-o cultivase din tinereţe prin inventarea unor personaje imaginare, Florestan şi Eusebius. Acestea vor fi folosite de compozitor pentru a-i exprima firea duală: eroica (Florestan) şi melancolica (Eusebius). Cei doi eroi imaginari vor fi purtătorii de cuvânt ai lui Schumann în toate scrierile sale literare, vorbind în locul său, pe rând. Până la urmă vor invada şi corespondenţa sa privată… Totuşi, n-aş dori să se înteleagă greşit: Robert Schumann nu a pierdut niciodată contactul cu realitatea. El va fi conştient permanent de starea sa, adâncind astfel şi mai mult tragedia ultimilor săi ani.

Johnnes Brahms îl va răsplăti pe principalul său protector şi iniţiator al marii sale cariere printr-o devoţiune extraordianară faţă de familia Schumann. El va fi pricipalul suport moral şi fizic al acesteia, iar prietenia şi afecţiunea sa pentru Robert se vor revărsa apoi asupra Clarei, cu care va împărtăşi una dintre cele mai frumoase şi curate prietenii ale Romantismului muzical.

La 10 februarie 1854, Schumann acuză un "foarte puternic şi dureros" atac al maladiei sale de urechi, urmat de halucinaţii auditive insuportabile. Pe 26 februarie îi roagă pe Clara şi pe Brahms să-l interneze la un azil de boli mintale. Este internat de urgenţă şi a doua zi se aruncă în apele îngheţate ale Rinului pentru a-şi întrerupe firul vieţii. Este salvat însă miraculous de nişte pescari. La 4 martie familia hotărăşte mutarea sa la un azil privat de lângă Bonn (la Endenich) unde va mai supravieţui aproape doi ani şi jumătate, reuşind să corespondeze un timp cu Clara şi alţi prieteni. Soţia sa îl va vizita rar, cariera ei fiind din ce în ce mai solicitantă şi constituind de altfel principala sursă de venit a unei familii cu opt copii.

La 28 iunie 1856, Clara se prezintă la azil, într-una din rarele sale vizite, fiind chemată de urgenţă dintr-un turneu. A doua zi, pleacă puţin în oras, pentru ca la întoarcere să afle că soţul său trecuse în eternitate.

Legătura dintre Clara şi soţul său a fost profundă. în ciuda sentimentului de inferioritate creat (fără să vrea) de pianistă soţului său, acesta din urmă i-a dedicat aproape toate piesele sale pentru pian. Prima audiţie a Concertului în la minor, poate cea mai cunoscută lucrare schumanniană, a fost realizată de Clara, cu un succes fulminant.

§

Importanţa lui Robert Schumann în dezvoltarea muzicii pentru pian şi în cea a liedului nu este egalată decit de cea a lui Frederic Chopin. Miniaturist prin excelenţă, frământatul compozitor grman a lăsat în urma sa o colecţie de lucrări inestimabile, cântate de toţi pianiştii lumii, celebri sau nu. într-adevăr, nu există interpret renumit sau învăţăcel într-ale claviaturii alb-negre care să nu fi cântat cel puţin două-trei piese ale muzicianului. Frumuseţea muzicii sale este seducătoare, iar fiorul romantic adânc lasă întotdeauna în urma sa un parfum minulescian, de roze.

§

Nu putem încheia acest articol fără a pomeni câteva cuvinte despre Clara Schumann.

Pianistă de forţă, recunoscută din copilărie ca un virtuoz strălucitor, Clara este prima figură notabilă de muzician-femeie din istoria mai recentă. O profesionistă impecabilă, ea va deveni decanul facultăţii de pian al Conservatorului din Frankfurt pe Main, poziţie ocupată din 1878 până 1892, patru ani înainte de dispariţia sa (1896). De-a lungul carierei sale, Clara a compus diverse piese pentru pian, de cameră şi orchestră, piese ce dovedesc o măiestrie incontestabilă, dar care nu se ridică la înălţimile atinse de soţul său. A fost întotdeauna o susţinătoare şi admiratoare înfocată a mai tânărului Brahms, pe care l-a promovat cu asiduitate. Aşa cum am mai spus, prietenia dintre cei doi muzicieni este proverbială şi nu există nici un singur document sau mărturie care să dovedească depăşirea unui cadru strict platonic, deşi muzicologii s-au străduit din răsputeri să găsească astfel de dovezi. Aşa cum Brahms a arătat o devoţiune magnifică lui Robert Schumann în ultimii săi ani de viaţă, devoţiune pe care a revărsat-o apoi Clarei, soţia marelui compozitor a arătat un respect ieşit din comun memoriei bărbatului vieţii ei: nu s-a mai căsătorit niciodată.

Moartea Clarei in 1896 a avut un efect deavstator asupra lui Brahms, acesta dându-şi obştescul sfârşit la doar câteva luni distanţă (1897).

Şi pentru a nu încheia într-o notă sumbră, să-l ascultăm pe Robert Schumann luându-se peste picior. O dovadă certă că artistul nu şi-a pierdut niciodată controlul asupra fiinţei, şi nici… simţul umorului: "E interesant de observat că locuinţa mea actuală se învecinează la dreapta cu un balamuc, iar la stânga cu o biserică catolică, astfel încât sunt într-un mare dubiu: să devin catolic sau nebun?"

Quote:

AUDITII ESENTIALE*
• Piano Concerto in A minor, Op. 54
• "Carnaval" op 9 pentru Pian
• Cello Concerto in A minor, Op. 129
• Dragoste de poet (Dichterliebe/ A Poet's Love), 16 lieduri (Songs) Op. 48
• Viaţă şi dragoste de femeie, ciclu de lieduri op 24 (Frauenliebe und -Leben)
• 13 Piese "Kinderszenen"(Children Scenes), Op. 15
• 8 Fantezii "Kreisleriana", Op. 16
• Piano Quintet "Păstrăvul" ("The Trout"), Op. 44
• 18 Studii simfonice (Symphonic Études, Op. 13)
• Simfonia #1 "Primăvara" ("Spring", Op. 38)
• Simfonia #3 "Renană" ("Rhenish", Op. 97 )

* Atasez - unde este cazul - şi traducerea engleză pentru cei interesaţi de a le cumpăra sau împrumuta de la bibliotecile publice.

CATALIN URSU
Copyright © Catalin Ursu, 2003