Mahalaua
"Mahala" este un cuvânt pe care îl folosesc rar - aproape deloc - mai ales de când am emigrat în Canada. Nici nu prea am de ce, căci am termeni mai "aseptici" pentru a descrie lipsa de politeţe, sărăcia, educaţia precară, ţigănia şi mitocănia crasă. Apoi mahalaua are o conotaţie spaţială. Este marginea oraşelor, scursura împinsă prin centrifugare la graniţa dintre prosperitatea burgheziei, a negustorimii, dintre decenţa muncitorului cu ceva carte, a intelectualului subţire, şi câmpurile de păpuşoi ce pornesc buruienoase spre satele din jur. Aici, în Canada, e greu de identificat o mahala, căci suburbiile sunt populate de case cochete cu backyard şi peluze, unde proletarul occidental îşi trăieşte molcom şi oarecum recluziv, viaţa. Conceptul "mahala" este, paradoxal, mai aproape de downtown-ul oraşelor nord-americane, unde pe străzile rău famate femei scheletice îşi vând nurii căzuţi de mult în mizerie pentru câţiva dolari, care le vor furniza la sfârşitul zilei doza de drog fără de care nu mai pot supravieţui. Arătări fără căpătâi, bărbaţi cu feţele supte acoperite de bărbi murdare, împing cărucioare de supermarket în care au înghesuită toată averea, câteva cârpe şi pungi de plastic în care nu vrei să ştii ce ascund. Dar nici măcar această imagine nu este echivalentă cu mahalaua neaoşă românească ce are, spre deosebire de tentativa de mahala nord-americană, ceea ce putem numi o poleială de respectabilitate; este ca şi cum mahalagii încearcă fără succes să imite boierimea, maimuţărind bunele maniere şi conversaţia de salon. Mai mult, mahalaua nici nu mai are atributul sărăciei, căci parveniţii sunt recrutaţi cu predilecţie de la periferie, cocoţându-se ca scroafa în copac, de la barieră direct în buricul târgului, poluând bruma de civilizaţie cu ţopismele fruste ale mărginimii.
Aşa că nu mică mi-a fost mirarea când acum câteva zile fiul meu, după cinci ani de Canada, rămas cu un vocabular oarecum restrâns la nivelul celor patru clase primare pe care le-a terminat în ţară, a exclamat cu năduf: "Ce mahala!". Din vecini, se auzea o muzică latino dată la maxim, cu başii bubuind pereţii firavi şi scuturând scame de văruială din tavan. Ştiam că vecinii sunt români, aşa că mi-am permis să le bat la uşă şi să îi rog politicos să dea muzica ceva mai încet. Cu prosopul înfăşurat în vârful capului şi mâinile în şolduri, românca mea s-a justificat "Scuză-mă! Am dat muzica aşa tare de la 9 dimineaţa pentru că nu îl mai rabd pe nemernicul de sub mine! Nu-l cunosc, dar ştiu că e român pentru că îl aud cum înjură. Iese pe balcon şi strigă "Muie!" cât îl ţin plămânii, aşa că n-am mai suportat şi i-am pus muzică la maxim toată dimineaţa, că bănuiesc că-i obosit după cheful de azi noapte! Să vadă şi el cum este când te scoală cineva din somn!" I-am explicat că totuşi asta nu e o soluţie pentru că nu rezolvă nimic; probabil scandalagiul român doarme de rupe iar de suferit, suferim tot noi, nevinovaţii. Peste drum am alţi români care au o plăcere să iasă pe balcon noaptea la băut, fumat şi râs isteric în timp ce din străfundurile apartamentului răzbate melopeea manelelor de inimă albastră. Şi pentru că asta nu li se pare destul, se conversează cu vecinii de vizavi urlând şi tropăind ca pe stadion.
Cum s-au adus unii pe alţii, complexul de apartamente s-a umplut încet-încet cu români, transformându-se astfel într-o autentică mahala. Calcă apăsat pe holuri vorbind tare, râzând în hohote, înjurând şi pocnind din palme. Îi aud când trec pe sub fereastra mea, de regulă în grupuri, răcnind stupizenii ori făcând comentarii cu voce ridicată, dezbătând subiecte neglijabile cu un ton vădit afectat de ingineraşi scăpătaţi cu pretenţii de intelectuali de rasă.
Am trecut pe lângă uşa unei alte vecine, tot româncă, pe care dacă o vezi pe stradă îi spui "săru" mâna" cu fereală, atâta e de doamnă. Am dedus că vorbea cu fetiţa ei care e la vârsta grădiniţei, căci îi răcnea scoasă din minţi "Manâncă, futu-ţi morţii mă-tii, că te omor!"
Mi-e ciudă, pentru că eu mi-am crescut copilul în respect pentru ţara natală, cu dragoste pentru limba română, pentru cultura noastră, ca acum să îl aud rostind apăsat "Nu vreau să mai am de-a face cu români în viaţa mea!". Mahalaua coagulată ad-hoc într-un colţ îndepărtat de Canada îl alienează pe viaţă de ceea ce ar trebui să fie izvorul de apă vie al propriei identităţi, românismul. Încerc să îi explic calm şi argumentând cu exemple că nu toţi românii sunt aşa; mai sunt şi români care preferă Mozart manelelor, care ştiu să facă acordul între subiect şi predicat, care ştiu să poarte un dialog, nu monologul de"a surda căruia mahalagii îi spun "conversaţie". Nu mă crede, căci realitatea imediată lucrează împotriva mea şi îmi demontează fără echivoc demonstraţia. "Atunci cum se face că prin jur nu am văzut nici unul?". Nu am replică şi renunţ să pledez pentru o cauză pierdută.
Unul din motivele pentru care am plecat din ţară, şi poate cel mai puternic, a fost gradul de poluare cu mahalagii, pe care îi întâlneai în cele mai neaşteptate locuri. Mergeai la un picnic în pădurea de lângă oraş, veneau cu Dacia plină până la refuz, scoateau casetofonul care în scurt timp urla din boxe la maxim ultima piesă ţigănească de inimă albastră, după care îşi prăjeau micii într-un fum gros de grăsime arsă. Bărbaţii invariabil erau la bustul gol, cu burţile revărsate peste elasticul de la şort iar femeile vorbeau tare, hlizindu-se ca iepele şi plesnindu-se peste coapse. Apoi încingeau un fotbal, trăgând mingi în cap vecinilor de pătură, spunând bancuri porcoase şi comentând nurii spectatoarelor ocazionale. Pe mahalagiu îl întâlneai la film, unde şuşotea tot timpul, spărgând seminţe şi scârţâind scaunele, la piaţă, unde se tocmea ţigăneşte, scuipând flegme groase printre tarabele murdare, în tren, unde se descălţa proptind sub nasul tău picioarele puturoase în ciorapi de supraelastic transpiraţi, pocnind o ceapă cu pumnul ori desfăcând un căţel de usturoi, pe care îl crănţănea pofticios laolaltă cu slana dezvelită din ziarul unsuros. La şcoală, în autobuz, pe stradă, la servici, în scara blocului, oriunde erai în pericol să dai nas în nas cu mahalagiul tipic, la braţ cu sotia lui, mahalagioaca. Cu părul permanent, de regulă vopsită blondă sau roşcată, rujată strident, îţi vorbea afectat bârfind vreo vecină, ori sorbea din cafea ţinând ceaşca de toartă cu degetul mic ridicat, monumentul viu al graţiei de mahala. Mahalagioaca strâmba mereu din nas criticând pe oricine, considerându-se pe sine prototipul fineţii şi înţelepciunii, dând lecţii de viaţă oricui avea răbdare să asculte. Doamne fereşte să o fi contrazis vreodată, ori să o fi călcat pe bătătură! Certuri cu jigniri şi vorbe spurcate ca mahalagioaca n-o să mai auziţi vreodată. După care mergea împăcată la biserică şi pupa icoanele, lipindu-şi buzele unsuroase de argintul ramelor, cu pioşenia prefăcută a creştinului de duminică.
Am crezut că un ocean este suficient să mă scape de tortura acestor întâlniri zilnice. Cu naivitate am sperat că selecţia dosarului de imigrare va cerne mahalaua, fără să realizez că este mult mai răspândită, mai insidioasă decât s-ar fi aşteptat oricine. Şi-a schimbat chiar şi înfăţişarea pentru a ne înşela vigilenţa şi face acum parte din viaţa noastră mai mult decât ne-am dori. Uneori chiar am o bănuială că mahalaua este parte din fiinţa mea, când îmi pierd cumpătul şi poleiala de civilizaţie se duce, lăsând să se vada lutul ţăranului mutat la oraş ca să scape de plivit şi rânit la porci. Cât am reuşit să şlefuiesc si câtă mahala am păstrat în mine? Nu ştiu, şi nu am de ales, aşa că o accept cu resemnarea ciobanului mioritic ce bălteşte latent în ADN-ul fiecărui român.
S-a făcut târziu şi privesc pe geam la balconul unde românii mei îşi prăjesc un grătar, stârnind cu aroma un câine din clădirea vecină, care se porneşte să latre cu glas răguşit. Am pus un CD cu Gică Petrescu şi a lui muzică din Bucureştiul de altădată; nici nu ştia bietul că într-o zi melodia lui va descrie atât de perfect o seară de vară Canadiană:
Noaptea se lasă în mahala
Şi câinii latră a pustiu...
Angela Daniela ŢAPU
Comentarii