pe-acel strâmt promontoriu
unde idealurile au capitulat
se-ntinde-acum o linişte
ca un tunet istovit!

în spate moarte
în faţă
moarte iarăşi-
o moarte precum viaţa sub cerul atât de albastru!

soarele
roşu aprins
ca plânsetul acelui copil
întinat de greul viselor de dinaintea tăcerii
se-aruncă în mare!

în jur
aerul e tot mai rotund
şi noaptea
pulsând ca o rană!