“Toţi cei ce, savanţi ori oameni de rând, se mulţumesc a primi drept răspuns la marile întrebări pe care şi le pune omul despre rostul lui în lume, despre univers şi despre viaţă, despre suferinţă şi nedreptate, fraze ca: universul a fost dintotdeauna şi va fi mereu, viaţa e un fenomen natural, întâmplarea a creat totul, gândirea e forma superioară a conştiinţei omeneşti, dovedesc că sunt tare puţin exigenţi. Asemenea răspunsuri sunt simple stereotipii simpliste şi-şi au echivalentul în: când vorbeşti cu mine să taci din gură.
Dimpotrivă, nimic nu e firesc şi toul e de mirare şi minunat. Evoluţia e o taină şi o minune. Întrebările pe care şi le pune conştiinţa sunt o taină. Natura şi legile ei implacabile sunt o minune. Din toate părţile minunile ne împresoară şi tabără asupră-ne, neîntrerupt şi mai persistent decât razele cosmice. Şi nici măcar prostia sau indiferenţa nu pot constitui până la urmă un câmp magnetic care să ne apere de ele (...). Angoasa (ori exaltarea) până la urmă tot scutură orice suflet, fie şi cel mai obtuz: îl scutură în celula din închisoare, pe patul de suferinţă, în clipa morţii ori din senin, pe stradă, pe drum drept. Orice faptă e anti-destin. Orice operă e anti-natură. Orice hotărâre e anti-neant. Iubirea de aproapele e un mister de credinţă. Dragostea şi iertarea nu sunt naturale.”

 “Cea mai mare ticăloşie: să crezi că ţi se datorează ceva, să pretinzi ceva de la alţii, oricât de puţin ar fi.”

“(...) am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricât ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să şi recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gând înfiorător: căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.

Absurdul e unul dintre parametrii condiţiei omeneşti.
Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele - şi îndurarea prezenţei lui.”

 “Și tocmai când limbajul se înfățișează gol, dar scapă totodată oricărui înțeles, ca și cum ar fi un mare sistem tiranic și gol, când Pofta domnește sălbatec, ca și când strășnicia legii ei ar fi nivelat orice împotrivire, când Moartea stăpânește orice funcție psihologică și stă deasupra-i ca o normă unică și pustiitoare - atunci dăm de nebunie sub forma ei actuală, nebunia așa cum o știe experiența modernă, ca adevărul și alteritatea ei. Și-n chipul acesta empiric, străin oricărei experiențe pe care am putea s-o facem (și străin și-nlăuntrul ei), conștiința noastră nu mai află ca-n veacul al XVI-lea urma unei alte lumi; nu mai dă decât de rațiunea rătăcită; vede cum îi vine în cale ceea ce ne este primejdios de aproape - ca și cum, dintr-odată, ar ieși în relief golul însuși al existenței noastre; finitul, de la care începem să ființăm și să cugetăm și să știm, ni se pune brusc în față, existență totodată adevărată și imposibilă, gând pe care nu-l putem gândi...”

“Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia: identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da mână liberă canaliilor.”

“Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine, cât ura şi invidia faţă de altul.”

“Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general,-şi asta-i regula-nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu se acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)

Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale - şi nu se poate plânge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.”

“Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi să faci înconjurul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date.”

“De vreme ce individul nu are putere decât asupra limbajului că nu poate ieşi din el şi comunica decât prin el - zice Brice Parain - ce poate face? N-are încotro, trebuie să vorbească. Prin cuvinte se afirmă adevărul, prin cuvinte se pot aduce liniştea şi fericirea.

Acţiunile nu sunt şi ele decât tot cuvinte, căci pot servi numai la afirmarea adevărului.
Două precizări:
a) Să ai ce spune. De aceea vorbesc rar oamenii care gândesc şi simt. Şi reciproca: "Să taci! Greu lucru când n-ai nimic de spus!" (Michel Corvin).
b) Cuvintele să fie convertibile, ca moneda-hârtie. Pentru cuvinte convertibilitatea e în fapte, nu în aur.”

“Dacă nu iubim viaţa pe seama noastră şi prin alţii, zadarnic încercăm pe orice cale ar fi s-o justificăm.”

“Admiţând că slăbiciunile noastre ne sunt date, ne putem da singuri tăria, care-i o strunire a slăbiciunilor noastre. Trebuie să fii întotdeauna mai tare decât tine însuţi, la drept vorbind nici n-ai vreo altă îndatorire morală. Tăria unui ins este pe măsura slăbiciunii sale. Nu e tare decât fiindcă e şi slab şi e mai tare decât slăbiciunea sa, şi cu cât e slăbiciunea mai mare cu atât e mai mare şi tăria, numai s-o domini, cât de puţin. Forţa morală, oricât de slabă ar fi, nu constă decât în a fi mai tare ca tine însuţi... Tăria morală a cuiva e pe măsura nevolniciilor sale; tăria mea morală e direct proporţională cu nevolnicia morală care mă pândeşte. (Marcel Jouhandeau)”

“O consecinţă a războiului nevăzut pe care-l ducem cu demonii este că singura persoană pe care suntem îndreptăţiţi s-o înşelăm e persoana noastră însăşi. În războiul al cărui câmp de luptă e lăuntrul nostru orice viclenie e legitimă. (...) Putem să ne şi amăgim făgăduind ispitei că o vom împlini săptămâna viitoare, luna viitoare, ducând-o cu zăhărelul, cu vorba, cu preşul de la o dată la alta, ca bolnavul care pentru a dobândi răbdare îşi fixează termene până când va mai îndura să stea în pat sau ca prizonierul care la anchetă îşi dă şi el termene de rezistenţă de la o şedinţă de tortură la alta.”

“Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, părerile filozofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decât accidente: numai caracterul rămâne după filtrările produse în anii de puşcărie - ori de viaţă - după ale uzurii și oboselii: schelet, cod, model electric.”

 

=

“Serviabilitatea nu oboseşte, nu cercetează, nu se îngâmfă, nu-şi caută scuze. Ca un robinet pe care-l deschizi, de care te foloseşti, d-aia e făcut. O dată, de două ori, de şapte ori, de şaptezeci de ori câte şapte. (...) O dată nu se plânge, o dată nu refuză, nu se eschivează. Bunătatea funcţionează ca un aparat, obiectiv, ca şi cum ar fi nu o facultate din domeniul condiţional, ci însuşirea indicativă a unui existent. Bunăvoinţa devenită instinct, reacţie automată, funcţiune socială.”

 “În faţa prăbuşirii spirituale, ca şi alături de patul cancerosului, ne pierdem în vorbe goale, stupide.” 

 “Sed adde, ut credas et hoc, quod per ipsum peccata tibi donantur. (Sf. Bernard din Clairvaux) (Dar, ca să crezi, adaugă şi asta, că păcatele pentru aceasta îţi sunt date.)”

 

“Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea l-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce. (Sfânta Clarisa)”

“Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi.”

“Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă. Cu cît sunt oamenii mai sofisticaţi cu atît dau mai puţină însemnătate formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.”

 

“Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Măntuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.”

“Consider semn de nobleţe capacitatea de a vorbi respectuos şi tolerant despre adversar.”

 

“Numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin cel mai cutremurător şi anti-contabilicesc - deci şi cel mai scandalos - act.”

 

“În orașele mici de provincie,oricât ar fi de fermecător,niciodată nu te poți rătăci,nu te poți pierde ori ascunde,ești mereu la vedere,asta-i obositor și e și o jignire,o ființă omenească trebuie să aibă dreptul să dispară pe câtva timp dacă vrea,pe când în marele-oraș lucru e posibil,poți oricând trece dincolo de cartierul tău și intra în anonimat,în mulțime,devii disponibil,singur,te retrage din imaginea pe care și-a format-o colectivitatea despre tine,eventual te înnoi..”

 

“Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliştile sînt mai neaşteptate. Printre constelaţii şiroiuri de galaxii, stele novae, pitice şi albe, uitînd de predici mînioase, volume de teologie şi argumente apologetice, depăşind izvoare veşnice de hidrogen – reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsînd în urmă judecători, constructori, socotitori, profeţi, gravi filosofi şi geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curăţîndu-se, pînă la staţia terminus: locul de lumină şi verdeţă, pajiştea înflorată, mişunînd de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertsmentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceaţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeu cel adevărat, al pruncilor lăsaţi – în sfîrşit – să vină, oricît de bătrîni de ani sau de împovăraţi de grele amintiri, să vadă: pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stînga.”

 

 “Primul semn al unei stări înapoiate, sub punctul de vedere al culturii, este intoleranţa. Când cineva crede că numai el are dreptate, când cineva crede că în afară de concepţia creierilor săi nu mai este nimic lat în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cât de variate, cât de multiple sunt manifestările gândirii omeneşti. (P. P. Carp)”

“Gust, ca de obicei, adîncul farmec al zilelor de Crăciun - din totdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu te frîngă.”

“Ospăţul este poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită.”

 

 “Poate nu stăruim îndeajuns asupra faptului că Ierusalimul ceresc nu va fi altă lume ci tot aceasta, dezvrăjită, cu alte sensuri şi valori, la alte niveluri de curăţie şi intensitate, dar nu ruptă de imagistica proprie făpturilor create după chipul şi asemănarea divinităţii.”

 

 “Mai preţios ne este prietenul ori vecinul decât un aşa-zis adevăr despre care nu ştim cât va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e adevărata noastră datorie, aproapelui se cuvine să-i sărim în ajutor; pe când, în numele unor nesigure şi vremelnice adevăruri, conştiincioşii sunt mereu gata să-şi persecute şi denunţe semenii.”

 

“Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi".”

 

“Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atît de răi şi neiertători încît nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvîrşire orice.”

 

“Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. (...) Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi prin lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă. (...) Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea câtuşi de puţin. Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atât de prost - (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) - încât să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.”

 

“La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.”

“Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul. Îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stîlp, priveşte îngrozit bîlciul. Dar pruncul rîde şi bate din palme iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.”

“Patima invidiei este incomparabil mai activă decât egoismul, maladie benignă. Ura faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decât iubirea de sine.”