Un copilaş de câţiva anişori S-a hotărât pe foi să deseneze Tot ce iubeşte, cu multe culori, Din inimă curată să creeze.
Întâi a desenat-o el pe mama ; Frumoasă şi cu ochi de catifea. Avea un chip de zână, îţi dai seama. Aşa în ochii lui el o vedea.
Pe tata cum se joacă îl arată, Căci asta face des cu ai lui fii, Încât bunica-l ceartă cateodată C-a dat în mintea lor de răi copii.
Bunica-i desenată-n uniformă. Ce uniformă ? Poate ştiţi cu toţi : Şorţul şi coşul, în oricare formă, Cu daruri dulci pentru ai ei nepoţi.
Apare în desen şi o pisică, Dar mai la margine, căci într-o zi S-a speriat de-un şoricel. De frică În fugă într-un pom ea se sui. |
Pe foaie şi colegi au apărut. El îi iubeşte, chiar dacă bunica Nu-i mai primeşte, fiindcă au făcut O groază de prostii, dar nu-i nimica.
Şi calul alb al bunului bunic E desenat, orb cum era, batrân. Dădea din cap la toate câte-un pic De parcă-l aproba pe-al lui stăpân.
Copilul desenează şi-un arici Ce parcă e Pămantul care are În primavară fire de arnici Ce se înalţă simplu către soare.
A desenat pe foaie şi un pui De vrabie căzut din cuib odată Şi un răţoi ce fuge-n calea lui Spre lacul cu oglinda-i nemişcată.
Tot desenând, s-a încheiat povestea, Dar mă întreb, privindu-le tiptil, Cum au putut să-ncape toate-acestea În sufletul cel simplu, de copil. |
Comentarii