Pocnet de harapnic scurt a detunat,

Spartă,-n gol tăcerea țăndări a zburat;

Val-vârtej prin vadul nopții trec năluci,

Om cu ghebă neagră, cai plini de clăbuci.

Pe un cer cât lumea stelele nu-ncap

Și sub cerul ăsta nu se merge-n trap.

Urcă din porumburi șopot ne-nțeles;

Cât o șură aprinsă iese luna-n șes.

”Hii, căluții tatii, hii la drum întins.

Pân-acuma nimeni urma nu ne-a prins.

Am gonit o noapte, de-om scăpa încai

Să intrăm în țara hoților de cai:

”Desigur, era frumoasă acea dansatoare pe care o ridicase poliția imperiului meu. Frumoasă și misterioasă. Mi se părea că aș fi cunoscut, cunoscând-o pe ea, pământuri neștiute, câmpii liniștite, nopți pe vârful muntelui și călătorii în vântul pustiului.

Ea există, îmi spuneam. Am știut că are obiceiuri ciudate și că luptă pentru o cauză dușmană. Totuși, atunci când au încercat să-i sfarme tăcerea, oamenii nu smulseră decât un surâs melancolic candorii ei de nepătruns.

”Enigmatica prietenie, frăție de cruce dintre Creangă și Eminescu, și-ar putea avea una din explicațiile în cele spuse: o dăm ca ipoteză. Rătăcitor prin luceferi, gata în orice clipă să evadeze în imponderabilitate, dizolvându-se în Okeanos ca Homunculus al lui Goethe, Eminescu este tras în jos, spre misterele Mamei, de Mistagogul său humuleștean.